“Vorbește-mi despre tine, spune-mi cum mă vezi”

De ce preferăm să depunem eforturi continue pentru a fi așa cum ni se pare nouă interesant să fim, când e atât de simplu să fim noi înșine? De ce preferăm să fim cum credem noi că vor alții să fim… și să ne întrebăm mereu “Oare mi-a ieșit și astăzi sau nu?”, când putem să fim siguri pe noi zi de zi? De ce preferăm să purtăm o mască pictată de… nimeni cunoscut nouă probabil, când singurul artist care ne cunoaște, cu adevărat, este propriul nostru suflet? De ce preferăm să trăim în piele cu riscul de-a nu ști întotdeauna să reacționăm conform acelui personaj pe care-l jucăm, când ne-am putea prea bine pune la punct sinele, în așa fel încât viața noastră să devină ea în sine frumoasă ca o poveste?

De ce ne chinuim să scornim minciuni și-apoi să le mai și ținem minte… sau, mai rău, să le uităm, făcându-ne astfel de râsul ăla de care tot fugim neîncetat, când… autenticul e cel care ne face, cu adevărat, de neuitat… dacă învățăm cum să-l fructificăm?

Nouă cred că ne plac prea mult fațetele multiple strânse-n-ntr-o singură personalitate, mă. Ne-am prins noi că… așa avem priză la exterior și… profităm la maximum. Doar suntem ahtiați, nu alta, după confirmări, aclamații, ridicări în slăvi… Ne gudurăm precum un câine la mângâiat când cineva ne ridică pe noi dincolo de mulțimea aia de oameni… “normali”. Asta după ce am studiat, din scoarță-n scoarță, obsesiv, cartea ‘Cum să îi fac pe ceilalți să mă admire pe mine cel mai mult’.

Adorăm să ne privim egoul crescând, la fel cum adoră niște părinți să-și privească pruncii. Adorăm să fim dați exemplu, să fim reperul tuturor, punctul lor de referință. Cât despre cei care n-o fac… ăia nu merită nici măcar cu spatele să-i onorăm. Ăia sunt buni doar de blamat. Habar n-au ei pe ce lume trăiesc..! Nu știu ei care-s adevăratele valori în viață! Sunt niște neica nimeni… Niște unii despre care nici măcar nu știm lucruri… cu ce se ocupă exact, de ce, de unde naiba toate ideile alea ciudate ale lor… dar nici nu ne interesează pe noi asta, nu-i așa? Noi avem aici cercul nostru, centrul nostru, nucleul nostru… egoul nostru cel de toate zilele.

Noi rămânem aici, pe poziții, incapabili să acceptăm și câte-un “nu” primit, din când în când, de la viață. Pentru că nouă trebuie să ni se răspundă întotdeauna cu “Da, să trăiți!”, ne-am înțeles?! Pentru că noi avem întotdeauna dreptate. Doar am citit în atâtea cărți despre cum se face asta…

Noi rămânem aici, în locul ăsta în care nimeni nu ne cere nicio dovadă pentru afirmațiile pe care le facem, pentru că nimeni n-are nevoie de nicio dovadă în fața unor cuvinte atât de frumoase și-atât de bine lustruite. Nu, nouă nu ne plac oamenii ăia răi, care cer argumente pentru afirmațiile noastre. Cine sunt ei să se îndoiască de marele nostru cuvânt, ă?! Cât tupeu..!

Nu, nu. Nouă aici ne place, pe podiumul premianților, nu cu… restul. Noi suntem mai presus de… oamenii aceia de rând. Noi știm mai multe, am auzit mai multe la viața noastră, noi gândim mai… inteligent, avem calificări peste calificări, avem atâtea parafe care să ateste asta, bine?!

Și cine nu-i cu noi e împotriva noastră, ca să fie clar. Ne aliem noi, ăștia de ‘sus’ și-i batem pe toți ceilalți chiar cu propriile lor arme. Ce amuzant, nu? Chiar cu propriile lor… slăbiciuni și defecte. Cu-atât putem, na… atât avem și noi… Păi dacă-s proști și și le declară așa… liber și fără nicio teamă..?! Ce? Nu, nu, noi n-avem așa ceva. Slăbiciunile și defectele nu au scară suficient de înaltă ca să urce până aici sus la noi…

Noi… noi avem numai și numai talente. Noi, chiar și atunci când o mucim și ne dăm seama că greșim în ceea ce spunem… o sucim din mers, ca la Ploiești. Suntem ași la asta. Și, pentru binele nostru, al tuturor, nu-i așa… am face bine să nu sesizăm niciunul nimic, să ne prefacem că a fost din prima corect spus tot, nicidecum ceva cusut, pe traseu, cu ață albă. Altfel, cine respiră mai altcumva… zboară direct la ăia de jos! Aici manipulăm și ascundem, nu observăm și corectăm, ca să ne înțelegem..!

Și toate astea pentru că… nu ne iubim. Nu, nu… pe noi înșine, nu sar acum până la a ne iubi între noi. Ohohooo!!! Până acolo… cale lungă. Noi nu știm să ne iubim nici măcar pe noi înșine încă, ce să mai sperăm la a iubi pe alții..?

Noi suntem încă niște mici și firavi fricoși, iar… urâțenia din noi ne sperie atât de tare … că preferăm s-o ascundem, s-o pitim în spate, în culise… sau nu, nu… mai bine sub lacăt, într-o cutie aruncată undeva sub scenă… să ne prefacem apoi că n-am văzut-o niciodată, că noi nu suntem cine suntem, de fapt… și gata.

Ce imagine frumoasă! Păcat că-i doar o minciună…

Lasă un răspuns