Viaţă, nu mă purta pe braţe, arată-mi doar calea şi mă port eu singură

Şi pentru mine e destul. E tot, de fapt. Pentru că acum sunt aici, adică departe. Sunt atât de departe în evoluţia mea, că înţeleg ce înseamnă perfectul în relaţia cu propria mea viaţă. Îmi înţeleg profunzimea gândirii şi asta mă ajută să înţeleg perfect şi simplitatea vieţii mele. Îmi înţeleg complicaţiile şi asta mă ajută să las totul să se descâlcească de la sine. Simplu. Şi frumos.

Mai demult, din suferinţă, am căutat să mă adâncesc cât am putut de mult în propria mea personalitate. Asta după ce am săpat de nebună, cu ce am apucat, în personalităţile celor pe care îi doream cu orice preţ în viaţa mea şi care căutau, la rândul lor, în acelaşi timp, s-o ia la goană, fără să se uite, măcar peste umăr, înapoi. Şi, cu cât m-am dus mai adânc în personalitatea asta a mea, cu atât m-am îndepărtat de linia… normalului. Cu cât m-am descoperit mai mult, dincolo de suprafaţă, cu atât m-am trezit mai… diferită de ceea ce observam în trecutul meu şi în jur.

Odată ce-am început să mă schimb… să mă transform în… mine, am început şi să limitez interacţiunile, întâlnirile, relaţiile cu cei din jur. Am schimbat filtrele. L-am demontat pe-ăla al disperării, care avea plasa cu ochiuri mari, prin care treceau mai toţi… şi l-am montat pe-ăla al naturaleţii, cu plasa prin care acum mai trece doar ce-i fin ca nisipul. Prin care acum mai trece doar ce mi-e potrivit mie.

Acum n-o mai iau prin experienţe dureroase, ca să-mi dau seama că ceva nu-i la locul lui… ca să-mi dau seama că eu nu sunt la locul meu. Pentru că, ştiindu-mă pe mine atât de bine, îmi ştiu şi matriţele. Acum ştiu lângă cine am loc şi lângă cine nu. Acum ştiu cine are loc lângă mine şi cine nu. Simt. E suficientă doar o scanare de-o secundă. Aşa intuiţie am ajuns să am. Aşa intuiţie putem ajunge cu toţii să avem. Atât de uşoară poate fi viaţa, odată ce ne căutăm cu orice preţ şi reuşim, în sfârşit, să ne găsim, dincolo de tradiţii şi de societatea asta bolnăvicioasă.

Cu trecerea timpului, am înţeles că nu pot fi pe placul tuturor. Şi că nici nu trebuie. Am înţeles că eu fac parte dintr-o singură comuniune de-un fel anume, nu din toate. Am înţeles că e suficient să fiu deschisă spre a asculta opiniile celor din jur şi că nu e necesar să mă chinui să le transform în opiniile mele, ca să putem convieţui. Am înţeles că dreptatea nu există într-un om anume, ci există în fiecare, în funcţie de ce-i târâie sufletul. Am înţeles că sunt acţiuni şi replici care mă fac să nu mă simt confortabil, dar asta nu înseamnă că trebuie să intru în pământ de oftică. Şi am înţeles şi că, dacă ceva nu e cum zic sau vreau eu, nu înseamnă că aşa cum zic sau vreau eu e musai greşit.

Şi că… există superficial şi… ceva dincolo de el. Şi-am scormonit ca un câine în pământ în superficialul ăsta. Până când am aflat ce-am vrut. Adevărul. Până când am aflat că fluturii mei din stomacul meu nu-s pentru oricine. Până când am aflat că pot fi şi neînfricată şi că pot avea şi ceva mai bun decât mi se pusese mie la dispoziţie de către ce şi cine avusesem în jur până atunci. Am scormonit până când am aflat că vulnerabilă pot fi doar dacă vreau. Când vreau. Şi cât vreau.

Şi, uneori, chiar îmi place să fiu şi vulnerabilă. Pentru că sunt un mic filozof şi creaţia mea se hrăneşte din toate stările. Şi ce dacă oameni care să mă înţeleagă în jurul meu sunt puţini? Aşa şi trebuie să fie. Puţini şi potriviţi. Şi cu care să pot împărtăşi până şi cele mai adânci tâmpenii secrete ale mele şi-ale minţii mele. Şi-ale sufletului meu. Şi să fiu şi înţeleasă. Că degeaba mulţi şi fără rost. Mai bine puţini, dar cu care să vorbesc pe-aceeaşi limbă, nu? Pentru că dragostea pentru mine acum este cu mult dincolo de fizic. Dragostea acum înseamnă poveşti de-alea pline de mister şi trăiri de nedescris în cuvinte. Înseamnă poveşti de-alea din cărţi vechi şi din trecut. Din trecutul ăla necunoscut conştient.

Şi ce dacă mulţi încă urăsc? Cineva trebuie să fie şi altfel, rătăcit printre ei. Cineva trebuie să dea startul către ceva mai curat de-atât. Iar eu am decis să nu aştept pe… altcineva ca să facă asta pentru mine. Am decis să fiu eu cineva în viaţa mea care să dea startul către mai bine. Eu nu aştept. Eu decid. Aleg. Discern. Merg înainte. Intuiesc pe cont propriu. Trăiesc pe cont propriu. Şi nu încetez nici măcar o secundă să caut specialul şi… adevărul.

Sunt sătulă de bătut pasul pe loc în suferinţă. Şi vreau să molipsesc om după om cu asta.

Lasă un răspuns