Viaţa nu-i vreo scârbă, suntem noi naivi

Ne considerăm cumva atât de sus şi de importanţi, încât avem impresia că existăm doar noi şi Dumnezeu. Şi mai avem impresia şi că nouă ni se cuvine totul. Că nu este nevoie să depunem eforturi prea mari ca să obţinem lucrurile mult dorite. Că este suficient doar să cerem. Să comandăm. Să pocnim din degete pentru ca acest Dumnezeu să ne dea. Să spună “Da, să trăiţi! Comanda dumneavoastră este în curs de livrare. Ajunge în cel mult şaizeci de minute”. Cam cât o comandă de pizza, da. Cam atât avem impresia că durează împlinirea dorinţelor noastre. Şi tot ce trebuie să facem pentru asta este să punem mâna pe telefon, să sunăm şi să cerem… nu?

Aprindem o lumânare de patru ori pe lună într-o biserică, în drum spre piaţă sau spre mall, şi gata, “Comanda dumneavoastră a fost înregistrată.”… Şi, deşi suntem atât de încrezători că dreptatea e de partea noastră, a naibii fericire nu se arată nicicum. Oarba după ea! Că bani n-avem, căsniciile merg de parcă ar face un pas în faţă, zece înapoi, sex parcă facem cu locurile noastre de muncă, nu cu omu’ de-acasă, prietenii ne-o trag şi ei, dar doar pe la spate, părinţii noştri se ceartă şi ăia şi nici măcar acasă nu mai e colţul ăla de linişte din copilărie, moare capra noastră în loc de cea a vecinului, pereţii casei deja se scorojesc şi doar ce-am dat cu var, toate merg parcă pe dos de cum avem noi pretenţia să meargă.

De parcă un ulcior se umple cu o singură picătură de apă. De parcă succesul ne caută pe la uşă ca reclamele de la supermarketuri… de parcă pricepuţii s-au născut încă de la începuturile lumii atotştiutori. De parcă cina ne-o turnăm pe gât dintr-o înghiţitură şi se spală şi vasele singure după. Şi de îmbătat ne îmbătăm băgând damigeana de vin cu totul direct în sânge. Când noi, de fapt, ne cam îmbătăm cu apă rece, în ritmul ăsta. Când, de fapt, toate se fac, nu se aşteaptă. Toate au nevoie de prezenţa noastră, de implicarea noastră. La orice pas. În orice dorinţă. Secundă de secundă. De la început până la sfârşit. Cu răbdare. Cu dispoziţie. Cu dorinţă de muncă înainte de dorinţa asta acerbă de bine. Cu paşi, oricât ar fi ei de mici, nu cu salturi sau, mai rău, cu stat pe loc degeaba.

Viaţa ne dă, dar… nu ne bagă şi în sacoşă. O sacoşă pe care, apropo, tot noi trebuie să o cumpărăm. Şi, ca s-o cumpărăm, ne trebuie nişte bănuţi. Pentru care trebuie să muncim. Ca pentru pâinea noastră cea de toate zilele. Că nu ne pică din pom. Nici sacoşa şi nici pâinea. Pentru ele şi pentru toate celelalte după care ne smiorcăim trebuie să muncim. Să ne punem corpul în mişcare. Şi mintea. Şi sufletul. Intenţiile. Capacităţile. Tot. Să pună toate cele din noi mână de la mână şi să ne determine să… trăim. Să existăm. Pentru ca, mai apoi, să şi avem.

Viaţa nu dă de pomană, zicând “Să fie de sufletul lu’ cutărică!”, noi zicând smeriţi pe lângă ea “Bogdaproste!”. Noi şi viaţa suntem părţi ale fenomenului numit ‘troc’. Facem un schimb. Noi gândim, simţim, facem diverse, iar viaţa ne dă la schimb echivalentul în fericire şi dorinţe împlinite… sau nu. Diferenţa noi o facem. De noi depinde totul. De noi şi de acţiunile noastre. De orgoliul nostru, de încăpăţânarea noastră, de lene sau de… opusul lor. Pentru că, aşa cum un copil trebuie hrănit pentru a creşte mare, aşa şi un vis. Trebuie hrănit pentru a se împlini. Cerul nu are o baghetă magică cu care să transforme fiecare lumânare aprinsă într-un vis împlinit. Cam ce efort necesită aprinderea unei lumânări? Şi ce efort necesită construirea unei biserici cu propriile mâini? Care-i diferenţa între a ne implica şi a nu face nimic? Cam mare, aş zice…

Apoape la fel de mare ca pretenţiile noastre, aş mai zice. Deşi am încetat să luptăm pentru adevăr, de-a lungul vremurilor. Şi am început cumva să luptăm fiecare pentru pătrăţica lui. Până când am încetat să mai luptăm şi pentru aia. Că ni s-a luat. La ce bun? Când e mai uşor să aşteptăm? Că poate întoarce Dumnezeu faţa şi către noi, într-o bună zi, dacă îi pupăm tălpile cu suficient de mult patos.

Că de ce să luptăm cu noi înşine un pic, cât să ne dezmeticim şi să ne dăm seama că nu asta pe care mergem acum e calea? Mai bine câştigăm o mie de bătălii false cu exteriorul, decât să ne învingem pe noi înşine şi să ieşim cu adevărat câştigători din ceva, în sfârşit. Mai bine aruncăm un ochi peste gard, decât în propriile noastre gânduri. Mai bine să ne spunem tare şi clar “Nu pot, pentru că x şi y şi z.”, decât să ne asumăm traducerea “Nu vreau.”.

Ce-i frumos, dincolo de toate astea… armonia molipsitoare. Binele se ia, bag seama. Mult mai greu decât ciuma, dar se ia. Şi, mai devreme sau mai târziu, suntem parcă tentaţi să ne uităm măcar aşa cu coada ochiului şi la bubele din dosul nostru. Şi să ne apucăm uşor, uşor să mai dăm aşa, din când în când, câte-un deget de unguent cu lumină şi peste ele. Suntem parcă din ce în ce mai tentaţi să acceptăm. Să acceptăm practic o realitate care oricum are loc, fie că vrem s-o vedem, fie că nu. Şi parcă înţelegem astfel că cea mai mare pierdere în viaţă nu e pierderea avuţiilor sau a oamenilor de pe lângă noi, ci să ne pierdem pe noi înşine. Parcă înţelegem astfel că nu alţii ne sunt duşmanii ăi’ mai mari, ci noi înşine. Că neajunsurile nu sunt materiale, ci sufleteşti. Că greu nu e să ne ridicăm, ci să rămânem la pământ.

Uşor, uşor înţelegem. Înţelegem că viaţa nu ne urăşte, ba ea chiar ne iubeşte. Şi ne arată asta crescându-ne. Făcându-ne oameni mari şi maturi. Oferindu-ne câte o lecţie din care să dobândim una, alta. Înţelegem că viaţa ne oferă… dar nu mură-n gură.

Înţelegem uşor, uşor că viaţa ne oferă unelte, nu produse finite. Şi că meşteşugarii suntem noi.

Lasă un răspuns