Viața ca un joc de șah

M-am trezit azi dimineață cu senzația că, deși e sfârșit de săptămână, voi avea o zi plină. Ah, și cu dorința de a scrie despre întâmplările frumoase din viață..!

Curățenie, spală, întinde rufe, cățel, purcel, dau să mă duc spre baie să-mi trântesc o mască pe păr, cu gândul că, numai bine… scriu cât stau cu ea, apoi duș și fac ce mai am în plan. Sună telefonul. O prietenă:

– Ajută-mă, te rog, că simt că mă sufoc..!

De drag se sufoca, nu de altceva… Noi două ne-am întâlnit în urmă cu vreo doi, trei ani, într-un mediu deloc plin cu amintiri plăcute, dar care na… ne-a pus pe-același drum, deci bun dovedit a fi, în cele din urmă. Tăuroi căpos, ca mine, deși tăuroi căpos e cam pleonasm… Și, tot la fel ca mine, C. aia care înainte nu credea decât în ceea ce putea atinge, nici prietena asta a mea nu credea în ce făceam eu. Însă, pentru că mai auzise de echilibrări energetice și nebunii de-astea legate de ele… și pentru că amândouă prea vorbeam așa, pe aceeași limbă… de, tot zodia… a decis să încerce și ea, să vadă cum e.

Am putea face un film pe baza lucrurilor văzute, auzite, povestite în timpul ședințelor noastre de atunci până astăzi inclusiv. Ideea nu-i asta însă, ci că, de câteva luni, au început să apară și-n viața ei reală. Toate bune și frumoase, floricele pe câmpii, m-o fi crezut, nu m-o fi crezut… până la… sufletul pereche. În carne și oase. Îi bâiguisem eu ceva, ceva despre un tip cu părul așa, cu ochii așa, cu zâmbetul așa, cu vreme însorită, călătorie cu munca, litere chinezești pe-un afiș ciudat, mai multe pe-acolo amestecate… Litere care s-au dovedit a fi, de fapt, japoneze, dar ce să-mi ceri mie să diferențiez..?

Da, m-am trezit într-o noapte brusc, pentru că o visasem. Iar eu nu prea visez oameni cunoscuți degeaba. Cum nu sar în aer chiar cu una, cu două, am zis că na, dacă a pățit ceva, aflu sigur, dar zic s-o iau pe tatonatelea. S-arunc un ochi pe ce am la îndemână, poate mă lămuresc. Intru pe Facebook, o caut… a mea era în Japonia. Mi-a sărit inima atunci..! Am domolit-o eu, zicându-i că nu-i treaba noastră, gata, să lăsăm fata în pace… și mi-am văzut de ale mele. După câteva săptămâni, mă sună.

– Băgăm una?

Băgăăăăm, cum să nu băgăm?! Și bineînțeles că, într-ale mele acolo, mi se confirmă. Suflete pereche conectate! Ca-n filme, mă…

Astăzi, după alte câteva săptămâni, mai multe de data asta, panică. Problema? Prea bine, dar “… totuși nu se întâmplă nimic!”. Nimic însemnând că… lucrurile nu se întâmplă… cum am vrea noi, de fapt. Când am vrea noi, cât am vrea noi de repede… cum ne-am aștepta noi să se întâmple.

Încercând să îi explic la telefon că nu are de ce să se îngrijoreze, implicit și motivele pentru care nu are de ce să se îngrijoreze… mi-am creat și eu în cap o imagine și mai clară despre… viață. Viața asta este… ca un joc de șah. Ea este compusă din mai multe piese, diferite ele… apoi din mai multe tipuri de mutări, care simple, care speciale, grele, ușoare…

Piese de șah care diferă ca valori, dar și ca număr. Turn două bucăți, nebun două, cal două, pion opt…

Ei… rege și regină… numai câte una bucată din fiecare.

Experiențele de viață… diferă și ele la fel, ca valori, dar și ca număr. Sufletele pereche? Cum le e și definiția. Pereche.

Viața… are și ea regulile ei, pașii ei de parcurs, mutările ei de făcut… și mai toate-s nevăzute de noi. Fie că nu vrem să le vedem sub forma lor reală, fie că, pur și simplu, se întâmplă în culise sau doar în viețile altora, până să ajungă și în ale noastre cu mutarea.

Viața… este mai complexă decât am vrea noi să fie. E mai mult decât ‘acum și aici’, de fapt. Ea cere, după echilibru, și niște conștientizare și răbdare. Și timp. Culmea, nu? Viața ne cere nouă timp.

Da… Viața… ne cere nouă… timp… pentru ca fiecare piesă să se mute după regulile și posibilitățile ei, în schema aia amplă din care face ea parte.

Pentru ca toate lucrurile să se împlinească acolo, în pătrățica lor, la nivel individual… și-abia apoi să se alăture împlinirii noastre pe de-a întregul.

Iar mie… mi s-a împlinit dorința. Care dorință? Aia de azi dimineață. Să scriu despre lucruri frumoase… Treaba n-am terminat-o. Dar e și mâine o zi…

Lasă un răspuns