Veganismul nu e moft sau la modă, e doar încă o treaptă pe scara împlinirii

A trecut ceva vreme de când nu mai servesc carne. Atât de multă… şi totuşi oamenii din jurul meu, prieteni, părinţi, clienţi… nu se opresc din a mă întreba dacă nu mi-e şi mie uneori poftă de carne. Nu se opresc din a mă sfătui să mănânc “măcar peşte!”. Nu se opresc, pur şi simplu. Am observat mereu şi continui să observ că ăştia mai sfătoşi din fire… pe cât sunt de sfătoşi, pe atât sunt de neinformaţi. Dar ne place să ne spunem părerea. Ne plaaace! Să învăţăm nu prea ne place nouă, dar să îi învăţăm pe alţii întotdeauna!

Ştiu că sună aiurea să spun că am mâncat carne toată viaţa, iar acum mi se face silă doar dacă îi simt mirosul. Da, ştiu. Ba mai mult, zic din suflet că mi-a plăcut carnea la nebunie. Nu exista pentru mine masă fără carne. Nu concepeam masă fără carne sub nicio formă. Stomacul meu de taur nu se răsfăţa îndeajuns şi nu se înfunda de tot dacă nu primea carne pe săturate. Însă acum… nu mai suport nici măcar mirosul de carne. De niciun fel. Nici gândul de a mânca. Nici măcar gândul!

Odată ce am început să mă informez, să citesc, să îmi doresc să aflu sursa, direcţia, sensul… inevitabil, nu am făcut-o doar în ceea ce mă priveşte pe mine ca fiinţă singurică ce sunt. Am mai învăţat una, alta şi despre un copac şi despre o naţie străină şi despre istorie, războaie, evrei, religii… animale. Respect. Sănătate. Logică. Da, logică. Şi m-am întrebat cum naibii nu înţelegem de la început nişte lucruri atât de clare şi pe înţelesul tuturor?! Cum?!?

Încă e uimitor pentru mine să observ cât de sensibil şi elegant e corpul nostru. Şi sufletul. Intuiţia. Sănătatea. Confortul. Mie încă îmi place să mănânc. La fel de mult. Mănânc cu acelaşi drag. Sau poate cu unul şi mai şi. Doar că acum observ şi diferenţele. Am fost acolo. Acum sunt aici. Şi compar. Merg într-un restaurant unde afirm că nu consum carne şi primesc doar verdeţuri şi legume pe masă. Din care mănânc ca o nebună, cu plăcere. Şi zic să iau şi din chiftelele alea de legume, că arată tare bine. Şi iau. O gură, două, trei. Şi la a patra se înfundă canalul. Mi se taie filmul. Mi se face rău. Chem ospătarul şi întreb…

– Chiftelele astea au fost prăjite în acelaşi ulei în care a fost prăjită şi carne?
– Mă… tem că da…

Cam atât de sensibilă este existenţa pe care majoritatea alegem să o ignorăm. Cam atât de subtil ni se comunică totul. Orice. Avem tot la îndemână. Doar că greşim alegând gălăgia în loc de linişte. Nu avem urechi să ascultăm ce e potrivit. Nu avem minte să discernem. Nu avem răbdare să analizăm. Nu avem curaj să ne urmăm intuiţia.

De ce nu sunt animalele alimente? Pentru că sunt ca noi. Pentru că au corp, suflet şi… energie. Corp energetic. Pentru că funcţionează şi ele ca şi noi. Cu boli, cu bune şi cu rele. Cu griji, cu familii, cu emoţii. Cu încărcături energetice… pozitive şi negative. Pentru că tot ceea ce este de origine animală poartă o amprentă energetică. Poartă o încărcătură emoţională. Pentru că e ca şi cum ne-am mânca noi între noi, oamenii, preluându-ne alegerile, emoţiile, energiile, greutăţile, bolile, tot. Pentru că toţi suntem fiinţe construite pe acelaşi principiu. Pentru că plângem şi ne bucurăm, fiecare pe limba şi înţelesul lui, dar toţi o facem. Pentru că toţi suferim de tumori, răceli, cancere, bube în fund, accidente vasculare, boli de ochi, de urechi, de cap. De de toate. Toţi suntem nişte animale. Sau toţi nişte oameni. Toţi suntem fiinţe, oricum. Fiinţe care poartă în spate un trecut, un bagaj, un dezechilibru. Toţi suntem alcătuiţi din corp fizic, suflet şi corp energetic.

Logic, nu?

Ucidem. Încă ucidem. Şi ne hrănim cu bucăţi de pradă. O pradă… inventată de noi. O pradă scornită în loc de muncă de-aia grea de care fugim cu toţii. Înlocuită de plăcere. De o plăcere sadică. În care am găsit noi o modalitate… greşită, de altfel… de a răsfrânge resentimente. Din comoditate. Din ignoranţă. Din aceeaşi ignoranţă care încă ne ţine unora viaţa pe loc. Munca, talentele. Evoluţia.

Dar eu… am învăţat să accept… să accept că schimbarea nu se produce de azi pe mâine. Am mai învăţat însă şi să dau tot ce ţine de mine zi de zi pentru ca eu să nu mor fără să fi făcut ceva valoros pentru moralitatea omenirii. De asta aleg să zic şi să împărtăşesc tot. Când şi cum ştiu şi pot. În speranţa că măcar încă un om ca mine citeşte. În speranţa că măcar încă un om ca mine înţelege. Şi culege ce-i trebuie. Culege ce au şi alţii nevoie să culeagă mai departe de la el. Scriu şi dau tot… în speranţa că vor exista de acum înainte cel puţin la fel de multe “coincidenţe” şi “întâmplări” ca şi până acum, de când e lumea. Doar că… îmi doresc ca cele care vin de acum înainte să fie percepute ca ceea ce sunt, într-adevăr, menite să fie. Idei şi îndrumări către o înţelepciune din ce în ce mai mare. Paşi importanţi pe calea noastră către împlinire. Vieţi trăite cu folos, nu irosite. Familii bazate pe esenţa iubirii. Copii crescuţi în numele moralităţii.

Până când “lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul, ca şi boul, va mânca paie; pruncul de tată se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna.”… până când “nu va fi nicio nenorocire şi niciun prăpăd în tot muntele meu cel sfânt!”! (Vechiul Testament, Isaia, Capitolul 11)

Azi credeam că nu apuc să scriu. Sunt în tren, mă duc să-mi văd părinţii. Dar uite că… discuţiile cu prietenii şi privirea aruncată în gol pe geam mă inspiră mereu. N-am laptopul cu mine, dar am un telefon. Şi când vine din suflet… vine din suflet şi punct!

Lasă un răspuns