Vanitatea e ceva care nu se vede, dar care ne mănâncă de vii

“De ne-ar plăcea toată lumea…”, am zice mulţi… nu? Mulţi chiar trăim pentru asta şi uităm să trăim pentru noi. “Ce frumos ar fi…”, am crede… să păşim afară din casă pe un covor roşu întins de vecini… cu ajutorul prietenilor, familiei, tuturor cunoscuţilor… tuturor necunoscuţilor. Nu, dar ce zic eu? Ce frumos ar fi să se întâmple asta de cum deschidem ochii dimineaţa! Să plece covorul roşu de la picioarele patului, la gaşca de mai sus să se alăture şi partenerii de viaţă, copiii, peştii din acvariu, muştele de pe perdea, toată lumea. Ce frumos ar fi…

Păcat că nu se prea poate. Nu de alta, dar n-ar fi tocmai cinstit, zic eu. Peştilor cine le-ar întinde covorul roşu, dacă toţi ar fi preocupaţi să ne sufle nouă în dos? Şi nu zic că poate mulţi dintre noi n-am merita, într-adevăr, un covor roşu în faţa ochilor oriunde călcăm, doar că… de născut ne cam naştem egali. Şi de trăit cam trebuie să trăim tot cu noţiunea egalităţii în minte şi în suflet, oricare ar fi ele diferenţele exterioare. Trăim toţi pe acelaşi pământ, indiferent de câţi ani am petrecut pe-acasă sau nu, indiferent de şcolile frecventate… sau nu, indiferent de câte ori mergem pe lună la coafor… sau nu. Ne cam naştem şi crăpăm egali. Da, oricât de diferiţi şi mai sus decât alţii am vrea unii să părem.

Ce-i mai trist în toată treaba asta este faptul că societatea, tocmai cea care ar trebui să ne educe într-un mod constructiv, ne dă nas la vanitatea asta infectă. Şi ne dă şi uneltele necesare înaintării cu vitejie într-un comportament provocator de… silă, după părerea mea. Ne dă parfumuri scumpe şi parfumuri mai de… duzină, ne dă mâncare cu etichete viu colorate şi mâncare cu etichete doar cu scris pe ele şi o marcă fără nume, care, fie vorba-ntre noi, e mai bună de multe ori decât tot ce-i lucios, frumos şi viu colorat, ne dă silicoane nu doar pentru oameni care-şi pierd bucăţi din corp în urma bolilor, ci chiar şi-aşa, să fie acolo, că dă mai bine cu mai mult decât cu mai puţin, ne dă şcoli multe şi de toate felurile, dar nu şi profesori cu adevărat pregătiţi, că pe-ăia are grijă să-i îngroape de vii în foamete şi dispreţ. Ne dă de toate pentru toţi, ca să fie bine. Ca să-i fie ei bine… Şi astfel ne diferenţiază. Ne pune zeci de cuţite în mâini şi ne aţâţă ca pe câini în ţarcul de luptă. Ne-ajută să ne dăm în cap unul altuia. De invidie, de îndurerare, de stres, de lipsuri, de… proşti. De proşti pentru că permitem acestei şefii generate de această vanitate măgărească să pună etichete pe noi. Să aleagă după… nu ştiu exact ce principii… care merită să fie tratat cu zâmbete, limbi în urechi şi prietenie… “prietenie”, că până şi prietenia e pe ducă… şi care cu sictir.

Proşti pentru că ne lăsăm purtaţi de vraja asta a atracţiei materiale şi nu de cea a atracţiei spirituale, intuitive. Pentru că ne lăsăm purtaţi de aparenţa că atrăgători suntem doar cu ce-avem pe-afară, nu şi pe dinăuntru. Când, de fapt, atracţia aia reală vine din interior, din străfundul sufletelor noastre, nu din ţâţe, buze, ţoale, poşete, funcţii, statute, maşini, adidaşi, hoteluri, piscine, ghiuluri şi harfe de doi bani.

Chiar dacă astea sunt fizice, palpabile, care ies la înaintare, nu pictează ele tabloul vieţii noastre în întregime. O parte din tabloul ăsta mai ţine şi de cultura aia de dincolo de şcoli, mai ţine şi de dorinţe, de vise, de emoţii, de umanitate, de relaţionare profundă… de legături sentimentale create între noi, oamenii. Iar conexiunile valoroase între oameni nu se creează pe baza a ceea ce are fiecare, ci pe baza a ceea ce este fiecare. Conexiunile valoroase între oameni reprezintă emoţii şi sentimente, nu bani. Înseamnă rezonanţă dincolo de suprafaţă. Compatibilitatea între oameni stă în înţelegere emoţională, nu în cinele servite seară de seară în oraş, la restaurante care mai de care, în văzul tuturor.

Pentru că sufletul ni-l aprindem cu energie, nu cu foc. Aşa cum şi valoarea din noi creşte cu înţelepciune, nu cu pompa.

Lasă un răspuns