Văicăreala îmbolnăvește și pe plângăcios, dar și pe ăla care-l aude

Ne văităm de orice noi, chiar și de ce-i frumos. Ba, în ultima vreme, parcă ne lipim numai de-ai naibii doar de lucrurile frumoase. Nu doar că ne văităm prea des de o grămadă, dar am uitat aproape cu totul să ne mai și bucurăm, din când în când, măcar așa, la ocazii de-astea simpatice.

Vin sărbătorile, da. Și ia uite ce spume pe noi că “nenorociții” deja au băgat cu nșpe luni înainte la raft ornamente și produse în ton cu sărbătorile care vin. Chiar că ce nenorociți…! De parcă ni le-au pus nouă în sufragerie sau în parbriz. De parcă nu ne mai dă paza voie să intrăm în chioșcuri și-n supermarketuri dacă nu cumpărăm și-un Moș Crăciun sau un iepuraș de Paște. De parcă ne bagă cu japca bradu-n portbagaj la ieșire și-n pungă un kil de ouă fierte și vopsite. De parcă se ține un ren târâș de piciorul nostru și ne imploră să-l luăm și pe el acasă și să-l hrănim și pe el, pe lângă toți ai noștri, cinci ani de acum inainte.

Asta ne doare pe noi. Că au scos oamenii ăia la înaintare niște produse la rafturi. De-aia nu putem să trăim, de-aia nu putem să dormim noaptea, de-aia nu-s lucrurile ca pe roate la serviciu, de-aia n-avem noi bani, de-aia ne merge rău, de-aia, de-aia, de-aia. Că deja au amenajat nenorociții de la magazin raioane întregi de sărbătoare!?!?!

Oare noi ne auzim?! Oare noi realizăm că ceva este puțin anapoda în toată treaba asta?! Oare noi realizăm că reacțiile noastre ascund în spate doar niște frustrări, proprii și personale, de fapt? Oare noi realizăm că nu-i normal? Că nu-i normal să nu mai știm să ne bucurăm? Că pielea nu ni se mai zbârlește la gândul sărbătorilor? Că sufletul nu ne mai zâmbește nicicum? Oare noi realizăm că lucrurile astea frumoase nu se mai întâmplă cu noi? Păi nu, că n-avem timp, că timpul nostru e ocupat cu milogeli, văicăreli, critici și ură. Multă, multă ură, pentru toți și toate, bune și nebune. Nu ne mai săturăm de atâta ură. Nu ne mai săturăm de a arăta cu degetul în stânga și-n dreapta. Nu ne mai săturăm de a găsi râcă în orice, chiar și-n ce ne-a mai rămas frumos.

Da, știu că e greu și știu că lumea-i rea. Știu. Dar asta nu înseamnă că și noi trebuie să fim la fel. Asta nu înseamnă că și noi trebuie să împroșcăm orice cu noroi. Nu înseamnă că suntem îndreptățiți să distrugem și noi, alături de ceilalți, și ultima dâră de farmec care ne mai face câtuși de puțin să ne adunăm laolaltă și să zambim.

Stiu că e frustrant să nu avem bani. Știu ce înseamnă și foamea și buzunarele goale. Și știu ce înseamnă și să privim într-o vitrină la ceva ce ne-am dori să avem, dar ne lipsesc din buzunar și cei doi lei pentru pâinea de mâine. Dar nu vitrina aia “nenorocită” este responsabilă de viața noastră. Și nu pe ea trebuie s-o înjurăm pentru lipsurile și frustrările noastre. Și nici pe comercianți. Buni, răi, muncesc și ăia. Vitrinele alea-s munca lor. Așa cum și noi avem munca noastră, de care, de altfel, trebuie să ne și ținem, dacă vrem s-avem mai mult. Sau pe care trebuie s-o schimbăm, dacă simțim că nu ne împlinește și nu ne satisface toate nevoile.

Nu-i de vină nici Moș Crăciun și nici un ou fiert și colorat că n-avem noi bani de-o ciungă și nici că avem spume pe noi și că răbufnim nervos din orice. De vină pentru ieșirile astea sunt frustrările adunate-n noi de-a lungul timpului, netratate și nebăgate în seamă. Și ignoranța. “Las’ că merge și-așa!”-ul nostru cel de toate zilele. Așteptarea perei mălăiețe. Astea-s de vină.

Nu mai avem părți pline la pahare. Le-am golit pe toate și nu ne mai vine nicicum să le umplem. “Cu ce, cu globurile lor de Crăciun și cu iarba lor de plastic din coșulețul de Paște?!?”. Păi nu. Dar am putea să încercăm cu puțină bunăvoință, cu ceva calm și cu… o mână zdravănă de muncă. Că să vorbim ne place, să muncim însă… cât se poate de puțin.

2 Comments

Lasă un răspuns