Unii oamenii sunt doar de-o atingere… cât să primim şi să dăm o lecţie

Atât de simplu este. Atât de uşor se face diferenţa între ce e de păstrat şi ce e de lăsat să treacă de noi şi să meargă mai departe.

Putem să alegem să ne minţim, într-adevăr, însă viaţa ne arată întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, adevărul. Viaţa ne arată, mai devreme sau mai târziu, cam ce-a fost de extras dintr-o experienţă şi cam când e cazul ca ea să se încheie. A, că ne încăpăţânăm noi să tragem de ele la nesfârşit… asta e altă treabă. O treabă tot din familia minciunilor. Dar viaţa, draga de ea, e simplă. Cu ea nu se stă la discuţii… ori e albă, ori e neagră. Simplu, simplu.

Când atenţia şi respectul sunt cerute, rugate, ba chiar implorate, când e nevoie deja să luptăm pentru ele, când asumarea nu există, când confruntarea nefondată nu se mai dă dispărută, când prezenţa e absenţă, de fapt… când adevărul e ruşine sau deranj, când pereţii sunt, pe lângă fizici, şi emoţionali, când cuvintele nu se adeveresc în fapte, când dulcele nu mai e şi în afara ceaiului sau a cafelei de dimineaţă, când drumul împreună devine competiţie, când doar ambalajul mai contează şi interiorul nu, când cuvintele devin potrivite doar pentru a lăuda, când evoluţia devine o reconstrucţie la infinit, când râsul devine plâns, când prietenia devine “… că mai bine-ai crăpa!”, când libertatea dispare, când naturalul se cere transformat, când propriul stil de viaţă se vede nevoit să ne abandoneze, când în “noi” nu mai e loc decât de unul, când dimineaţa devine îngrijorare şi somnul devine refugiu, când noi devenim alţii şi alţii ăştia continuă să fie doar ei şi-atât, când destinul devine efort şi încep să ne cadă cărămizi în mijlocul drumului, ca de nicăieri…

… înseamnă că trebuie să schimbăm macazul. Înseamnă că trebuie să oprim pentru câteva minute trenul în care ne aflăm, să coborâm, să privim un pic către ce opţiuni de a merge mai departe avem şi să alegem nu cu emoţia de moment, ci cu intuiţia. Cu sufletul. Cu binele. Cu integritatea. Şi cu empatie. Însă, înainte să ne identificăm cu ăialalţi implicaţi, trebuie să ne identificăm chiar cu noi înşine. Ce se întâmplă cu noi dacă o luăm pe drumul A? Ce se întâmplă cu ei? Dar ce se întâmplă cu noi dacă o luăm pe drumul B… fără ei? Ce ne sperie mai tare, stresul sau singurătatea? “Liniştea” în doi sau liniştea de unul singur?

Încă experimentez şi eu nasoale. Încă mă implic în situaţii care, în aparenţă, mă şifonează. Şi probabil o voi face până mor. Însă nu-mi este deloc greu să observ ce înseamnă ‘a experimenta’ pentru mine acum şi ce însemna ‘a experimenta’ pentru mine acum câţiva ani de zile. Atunci părea o viaţă întreagă de tumult. Acum e cât o pocnitură din degete. Atunci mă băgam în toate cele ca boul, fără să vreau, o naivă fiind. Acum mă bag voit, ştiind prea bine în ce şi de ce mă bag. Acum ştiu când, cum, ce-am de luat, ce-am de dat, cu ce se alege fiecare din asta, pentru ce, care încotro se îndreaptă, cu ce folos… am întreg planul desenat dintr-o singură sclipire. Atunci nu ştiam nimic şi mă aruncam cu capul drept înainte. Acum mă arunc tot cu capul drept înainte, dar ştiu tot. Şi, ştiind tot, mi-e uşor să înţeleg. Şi… fiindu-mi uşor să înţeleg, îmi este uşor să intru, să las ce-am de lăsat, să iau ce am de luat, să ies, să închid şi să merg mai departe. Fără suferinţe, fără ranchiună, fără ofuri, fără sentimente şi emoţii negative. Pentru că acum ştiu, pur şi simplu. Şi accept. Viaţa este acelaşi labirint care-a fost întotdeauna. Doar că acum îl şi înţeleg pe labirintul ăsta. Îl înţeleg şi îl accept. Şi mi-e uşor să îl parcurg. Nu mai bâjbâi, nu mă mai închin cinci ani la o uşă, când poate intrarea se face prin dos. Sau deloc.

Acum comunicarea mea cu… mai sus… cu şefu’… este alta. Una conştientă. Acum ştiu că ‘a fi singur’ nu există. Acum aud şi înţeleg. Am tras nebunia simţită întotdeauna prin subconştientul meu în conştient. Şi acum înţeleg. Care, cum, cine şi de ce. Acum ştiu de ce nu-mi amintesc parola la un cont rătăcit demult, ştiu până şi de ce îmi rup o amărâtă de unghie. Acum ştiu de ce pierd un metrou… sau un om. Acum ştiu că eu, de fapt, nu pierd. Eu doar câştig. Ca şi-n economie. Orice alegere generează automat pierderea tuturor celorlalte variante. Ce contează aici însă este… egoul. De fapt, contează care latură anume a existenţei ne conduce egoul. Suntem conduşi de partea plină a paharului sau de aia goală? Ne îndreptăm atenţia către ceea ce pierdem sau către ceea ce avem de câştigat? Ne conduce lumina sau întunericul? În faţa unei decizii… ne cuprinde entuziasmul sau spaima?

Viaţa nu se opreşte niciodată din a ne învăţa lucruri. Noi ne oprim uneori, prin propria noastră alegere de a pierde vremea aiurea-n tramvai. În tramvaiul care duce în direcţia mai puţin favorabilă. Noi alegem asta, prin propria încăpăţânare. Prin a opune rezistenţă la cursivitate. Prin blocaje voite. Prin frici. Prin teama de necunoscut. Prin… teama de noi înşine.

Lasă un răspuns