Unde o sfeclesc oamenii care îşi doresc să evolueze spiritual?

Unii doar au auzit că se poartă şi au senzaţia că e ca la supermarket. Luăm pachetul de evoluţie spirituală de la congelate, ne ducem la casă, o doamnă drăguţă ne încasează banii pe produs şi ne anunţă că au la ofertă săptămâna asta şi pană din aripa Arhanghelului Mihail. Luăm şi de-aia, chiar dacă nu ştim noi prea bine cu ce se mănâncă… şi plecăm bucuroşi şi nerăbdători să ajungem acasă, să desfacem pungile şi să evoluăm niţel spiritual.

Au, inima! Mă doare. Mă doare şi se zvârcoleşte în piept ca morţii în mormânt când observ asta la oameni. Mai au să scrie un manual într-o zi. Instrucţiuni de urcare a sufletului pe scara rulantă a evoluţiei lui. Se scoate sufletul din scorbura unde-a fost uitat, se scutură de praf şi se păşeşte cu el pe prima treaptă a scării rulante. Se aşteaptă până se ajunge sus. Se păşeşte cu grijă, să nu ne împiedicăm şi… gata. Am evoluat spiritual.

Pe naiba. De fapt punctul culminant în evoluţia spirituală este… reamintirea. Sufletul ştie cine este. Însă mintea cufundată în personalitate nu. Aşadar primul pas ar fi scoaterea acestei minţi neştiutoare din mrejele acestei viclene personalităţi conştiente. Şi nu, dormitul cu capul spre nord, usturoiul atârnat la tocul uşii, ocolirea pisicii negre şi alte superstiţii dobândite prin tradiţie, nicidecum prin credinţă, nu ne ajută cu nimic. Ele acţionează în complicitate deplină cu personalitatea. Gesturile şi ritualurile exterioare sunt zero barat. Nimeni niciodată nu evoluează spiritual datorită unor artificii făcute în exterior şi nu în interior.

Daaar! Dar… până când nu lucrăm la a înţelege oglinda vieţii noastre, şi anume faptul că exteriorul, cuprinzând el de la persoane la acţiuni, reflectă toate bubele noastre de pe interior, nu vom putea sub nicio formă deschide uşa către evoluţia noastră spirituală. Ba mai mult decât atât. Nici măcar nu vom avea o astfel de uşă în faţa ochilor. N-o vom vedea. Pentru că e bine, bine ascunsă în spatele munţilor şi văilor şi maldărelor de lucruri pe care le avem de rezolvat în ceea ce priveşte dezvoltarea noastră… personală. Scăparea de vechile obiceiuri proaste, de dependenţe, de relaţii toxice, de n alte iţe încâlcite care nu ne permit să vedem dincolo de ele. Asta e cheia.

Pentru a evolua spiritual trebuie mai întâi să evoluăm personal, da. Nu putem sări peste paşi. Să ne gândim la clătite puţin. Pregătim aluatul de clătite, dar ca să şi mâncăm nişte clătite, nu ni-l putem turna pur şi simplu pe gât. Ne-am putea alege doar cu o vomă pe cinste. Ca să mâncăm nişte clătite aluatul trebuie pus într-o tigaie, pe foc, cu polonicul, clătită cu clătită, fiecare întoarsă de pe o parte pe cealaltă. Cu mult calm şi răbdare. Aşa şi cu evoluţia asta spirituală. Mulţi întreabă “Şi eu ce trebuie să fac?!”. Îmi vine să zic “Nimic.”. Pentru că, dacă stau bine să mă gândesc, despre asta e vorba. E un fel de “Totul şi nimic”. Trebuie făcut totul, dar un tot care de la distanţă pare nimic. Pentru că e o evoluţie atât de amănunţită şi în atât de multe trepte, că poate părea nesemnificativă per total, fără nimic anume ieşit din comun.

În altă ordine de idei, că tot am zis de legătura interior-exterior, evoluţia spirituală nu se dobândeşte arzând beţişoare parfumate cu iz de salvie, având în acelaşi timp un interior întunecat în inimă, plin de ranchiună, durere, teamă, frustrare şi altele de-astea nasoale. Evoluţia spirituală nu se dobândeşte mergând la biserică şi târându-ne pe genunchi plini de evlavie, dar în acelaşi timp plini de resentiment faţă de aproapele, oricare ar fi el. Evoluţia spirituală nu se dobândeşte zicând în faţa unei icoane “Doamne, ai grijă tu de…” în loc de “Doamne, ajută-mă să înţeleg cum să am grijă de…”. Pentru că, dacă ar fi să ne luăm după numărul bisericilor, preoţilor şi oamenilor care frecventează bisericile şi evenimentele religioase… ar trebui să ne permitem să spunem că suntem o planetă evoluată spiritual categoric şi fără urmă de îndoială. Şi nu prea e aşa totuşi, nu?

Nici superstiţia şi nici orgoliul nu ne prea ajută. Din contră. Ele împiedică. Ele sunt ca un văl care ţine acoperiţi ochii minţii, departe de a putea ei vedea sufletul şi povestea lui.

Suferinţa în schimb… e cea care ne determină să mişcăm ceva. Suferinţa atinsă în punctele ei maxime. Ea ne determină să decidem că e momentul, că ceva trebuie făcut pentru o schimbare. Şi cine încă nu a decis asta şi nu a făcut deja primul pas, înseamnă că nu a suferit suficient cât să fie determinat să o facă. Mai poate. Mai vrea. Mai duce. Însă când suferinţa atinge cote maxime, ea se roteşte brusc în sens invers. O ia îndărăt. Pe măsură ce noi păşim uşor, uşor în evoluţia noastră personală, suferinţa scade. Iar noi începem să avem alte noţiuni despre viaţă, din ce în ce mai clare, din ce în ce mai sigure.

Cărămidă cu cărămidă. Toate puse una peste cealaltă la casa sufletului nostru. Şi odată terminată fundaţia, şi anume dezvoltarea noastră personală, putem începe cu adevărat evoluţia sufletului nostru. Evoluţia noastră spirituală. Abia atunci vom înţelege sensul fiecărui pas în parte făcut înainte. Abia atunci vom da sens greşelilor care ne împiedicau să vedem realitatea. Abia atunci vom şti ce avem de fapt de făcut. Abia atunci vom înţelege că nu e chiar atât de rău să acceptăm că suntem oameni, că avem o minte care greşeşte, că avem probleme emoţionale de rezolvat, că avem relaţii dăunătoare care ne ţin pe loc, că avem vicii, că suntem slabi şi că… avem nevoie de ajutor pentru a le rezolva.

Din păcate, mulţi oameni încă încearcă să sară peste etape, neînţelegând că ei de fapt nu fac nimic altceva decât să piardă timp preţios. Degeaba. Inutil. Pentru că ei astfel rămân la fel, problemele lor la locul lor, nimic neschimbat. Ah, sau nu. E ceva schimbat. Au o mai bună cultură generală şi mai multe cunoştinţe teoretice lipsite de cusur. Dar nimic altceva în plus sau în minus.

10 Comments

  1. Multe adevaruri spuse…, iar prima propozitie face toti banii: “Unii doar au auzit că se poartă şi au senzaţia că e ca la supermarket.”
    Comentariul meu, este: am vazut si am apropiati care au cumparat… si cumpara in continuare.
    Bun, Bun articol, eu le citesc de curiozitate, poate ca era cazul ca cineva sa explice oamenilor ca “nu tot ce zboara se mananca”

  2. aurelia

    foarte adevarat! dar ,daca nu se educa de mic un copil,cand e mare,ce se mai poate face?! probabil,dupa ce i se intampla o dizgratie,un esec,se intoarce cu fata spre religie…,eu cred ca societatea se va autodistruge,dupa toate ce se intampla zi de zi.

    • C.

      Eu m-am autoeducat om mare, nu copil. Iar daca eu am putut, cu siguranta mai sunt si altii care pot. Sunt un om simplu, care are o viata plina de de toate la activ si tocmai din toate astea a reusit sa inteleaga rostul lumii si al nostru. Eu cred ca societatea se va regenera, datorita oamenilor care cred in ea, care lucreaza mana de la mana pentru a o ajuta si care vor lasa in urma lor copii de o structura diferita, net mai buna fata de a noastra.

Lasă un răspuns