Unde-i durere, să dăm cu iubire

Oamenii ăia pe care toată lumea îi critică, pe care toţi îi arată cu degetul şi despre care toţi spun că i-ar ocoli… oamenii ăia pe care toţi îşi doresc să nu-i aibă în viaţa lor niciodată. Oamenii ăia sunt cei care au cea mai mare nevoie de iubire. De mângâiere şi de căldură. De iertare şi apropiere. De noi. Nu de respingerea noastră.

Lăcomia, spre exemplu… Lacomia este boala omului învins de lipsuri. Lacomul e omul care şi-a mâncat de sub unghii de i-a ajuns până în măduva oaselor. E omul care a trăit pe fundul paharului gol până la a-şi bea propriul sânge. E omul care n-a avut şi acum are. E omul care n-a avut, acum are şi îi e teamă să nu ajungă la a nu avea din nou. E omul care, tocmai din această frică, nu vede că a strânge cât mai mult nu înseamnă neapărat a fi fericit. Pentru că el cunoaşte doar nefericirea. Fericirea nu l-a învăţat nimeni. Nu ştie ce e şi când e. Şi de ce. El ştie doar cum a fost când n-a avut şi consideră că având înseamnă fericire. Şi îşi doreşte fericirea atât de mult încât adună şi adună şi adună cât de mult poate. Ca să nu mai fie niciodată gol… nici el şi nici paharul lui. Lacomul e omul care are nevoie să afle. Omul care are nevoie să i se arate. Care are nevoie să fie îmbrăţişat de iubire, pentru a o cunoaşte. E omul cu nevoia de un alt om care să nu-l judece pentru ceva ce el consideră, în neştiinţa lui, că e fericirea. Pentru că el e lacom pentru că nu cunoaşte alt fel de a fi. El e lacom pentru că altă noţiune nu are. Şi doar judecându-l şi nearătându-i ce e fericirea de fapt… nu facem nimic altceva decât să-l adâncim şi mai mult în agonia lui. În neştiinţa lui. Dacă strângem astăzi un lacom în braţe, mâine s-ar putea ca el să nu facă nimic altceva în afară de a mai pune un bănuţ la sacul lui. La fel ca şi până acum. Dar dacă îl strângem şi mâine în braţe, necriticându-l pentru bănuţul lui în plus… şi dacă îl strângem şi poimâine în braţe întinzându-i chiar noi încă un bănuţ pentru a-l pune el în sacul lui… următoarea zi s-ar putea să avem surpriza ca acel om lacom să ne cumpere un dar… din agoniseala lui şi doar a lui. S-ar putea să fim surprinşi de câtă lumină poate apărea pe faţa unui astfel de om… care abia începe să înţeleagă care este esenţa în viaţa lui de fapt… şi s-ar putea să înţelegem şi noi odată cu el că lăcomia nu e răutate. Lăcomia e rană. Atât.

Arogantul? Arogantul… pe cât de plin de sine pare, pe-atât de gol este. Pe cât de plin de merite se-arată pe-afară, pe-atât de îndurerat şi întristat e pe interior. Iar prin plinul său de sine strigat în exterior nu face nimic altceva decât să-şi urle nevoile interioare. El doar urlă durerea temerilor că nu e bun, că e mult prea jos ca să merite ceva, că e prost, că nu poate, că aşa i-au zis alţii, că nu reuşeşte, că nu ştie, că nu are, că nu…, că nu… , că nu nimic. Că aşa a crescut. Că au fost alţii care au aruncat în el cu fel şi fel de gunoaie pe care el le-a strâns, neştiind ce altceva să facă cu ele. Şi, pentru că el simte în subconştientul lui că nu îi aparţin, le neagă. Le strigă cât poate el de tare… pe dos. Pentru că mizeriile alea nu-s ale lui, el îşi urlă disperarea. Îşi urlă nevoia de ajutor. Îşi urlă cu înverşunare frustrarea. Pentru că nu îi place ce are acolo. Şi pentru că tot ce ştie el să facă este să le ascundă. El închide ochii şi se preface că nu-s acolo. Şi, ca să fie sigur că elimină orice şansă ca cineva să le afle, el strigă cât poate de tare opusul. Arogantul strigă că el e bun, strigă că nu mai e nimeni că el, strigă că e aprig şi critic şi dur pentru că el însuşi e un exemplu perfect, pentru că nu există loc de greşeală, pentru că totul e perfect, aşa cum trebuie să fie. Pentru că el are doar noţiunea extremelor. Deloc şi perfect. Arogantul râde ca nimeni altul. De alţii şi de orice. Pentru că nu trebuie să lase urmă de îndoială în ceea ce priveşte perfectul lui. Arogantul arată de fapt opusul a ceea ce este. Da… Pentru că el este de fapt bunătate… una călcată în picioare de gunoaiele şi frustrările altora. Arogantul nu este nimeni altcineva decât un suflet călcat în picioare, care-şi doreşte doar să fie apreciat. Şi nu ştie cum. Pentru că şi el, ca şi lacomul, are doar noţiunea negativului şi îşi imaginează că pozitivul este opusul… şi atât. Pentru că arogantul n-a fost iubit, ci a fost înjosit. Pentru că arogantul n-a fost mângâiat, ci a fost lovit peste palme şi la cea mai mică respiraţie avută altfel decât i-a fost permisă. Pentru că arogantului i s-a zis că, dacă nu e perfect, nu e deloc. Şi ce facem noi cu el? Nu-l suferim. Că e arogant. Şi că nu se mai suportă nici el de atâta perfecţionism. Şi-l ocolim. Şi el strigă şi mai tare. Şi oricât ne-am îndepărta, parcă aleargă după noi strigând. Pentru că are nevoie de noi. Să îl confirmăm. Să audă că e bine. Şi noi îl respingem şi mai mult. Până îl îngropăm de tot. Dar dacă ne-am întreba ce-i dincolo de aroganţa lui? Dacă ne-am opri puţin, am trage o gură mare de aer şi ne-am aşeza un pic cu arogantul ăsta la masă? Să privim puţin în ochii lui. Să ne punem preţ de câteva minute nişte dopuri în urechi ca să nu-i mai auzim cuvintele… şi să-i privim doar sufletul. El ce spune? Ce-l doare? Pe el cine l-a rănit? Şi ce-i lipseşte? Şi să-i dăm noi. Să-i întindem un zâmbet care să-i ajungă dincolo de mizeria stătută care-l acoperă. Să-i întindem o mână care să-l ajute să facă un pic de curăţenie. Să-i întindem un sac în care să înceapă încet, încet să bage câte ceva murdar din el. Să îi fim alături, confirmându-i sufletul de dincolo de ce nu-i al lui. Să reuşim să privim la ceea ce arogantul ăsta este de fapt. Şi să-i rămânem alături. Şi astăzi… şi mâine… şi în ziua când va coborî tonul şi va lua loc trăgându-şi puţin sufletul, obosit de atâta ţipat şi bătut cu pumnii în piept. Ca mai apoi să rămânem alături de… un suflet curat. Imperfect, dar… perfect şi frumos. Să rămânem alături unui suflet care a uitat ce-i critica. Să rămânem alături de… un om. Ca toţi oamenii. Cu frici, cu temeri, cu frustrări şi goluri. Care se vindecă şi se mângâie numai cu iubire şi timp petrecut împreună. Cu oameni. Ca noi.

Răul eu zic că nu există. Şi mai zic că există doar binele şi absenţa lui. Iar cei care au mai mare nevoie de iubire… nu sunt oamenii care cunosc binele deja, ci sunt oamenii care n-au cunoscut nicicând altceva în afară de absenţa lui. Eu am dat doar două exemple. Ele sunt zeci. Sute. Dar toate au acelaşi tratament. Pe-acela pe bază de iubire.

Lasă un răspuns