Un răspuns mai… simplu nu înseamnă musai dispreţ

Se întâmplă adesea să invităm pe cineva să facă ceva împreună cu noi şi să primim ca răspuns un simplu “Îmi pare rău, dar n-am timp.”.

Întreb acum… cam câţi dintre noi ar considera răspunsul ăsta ca fiind unul… răutăcios sau… chiar acuzator în substratul lui? Pe câţi dintre noi ne-ar face un astfel de răspuns să gândim… “Oare are ceva cu mine? Am greşit cu ceva? Dar cu ce-oi fi greşit? Oare va mai ieşi vreodată cu mine undeva? O fi pentru că i-am făcut chestia aia acum doi ani? Sau de la ce-o fi?”? Oare câţi dintre noi am lua un astfel de răspuns atât de personal încât să ne încingă puţin urechile şi să ne facă să picăm pe gânduri şi griji vreme de minute bune… poate chiar ore? Cam câte monologuri interioare şi îndoieli de sine ar genera un simplu “Acum nu, poate data viitoare!”?

Lipsa încrederii în sine aş numi-o pe această cucoană generatoare de astfel de emoţii negative.

Pentru că puşcăria asta în care ne ţin închişi emoţiile noastre negative generează o chinuitoare neîncredere în noi şi în forţele noastre. Încătuşarea asta încâlcită şi nenorocită ne face să ne punem mâna în cap la fiecare gest sau cuvânt lipsit de zorzoane fel de fel, venit din partea celorlalţi, şi să ne întrebăm imediat dacă nu cumva am făcut ceva greşit care să determine reacţia aia. Care în mintea noastră atunci nu e doar o simplă reacţie, ci mai degrabă o repulsie. Programele astea proaste generate de emoţiile negative cu care suntem încărcaţi ne repetă în permanenţă în minte “Nu eşti în stare să ai prieteni!”, “Nimeni nu te suportă!”, “Nimeni nu s-ar baza pe tine pentru nimic în lume!”, “Eşti dezamăgitor!”, “Nu eşti în stare de nimic bun!”, etc., etc., etc.. Iar la auzul unui simplu refuz de genul “Sunt prea ocupat acum.” noi începem să aberăm în mintea noastră tot ceea ce ne dictează zilnic programele astea. Că noi nu suntem doriţi de nimeni, că noi nu suntem în stare, că noi nu aia, că noi nu aialaltă… şi poate-ar fi mai bine să ne strângă Dumnezeu de pe faţa pământului, că de ce să mai respirăm aer aiurea?!

Este extrem de uşor să devenim nesiguri sau, mai mult, chiar ofensaţi de simplitatea cuvintelor sau a reacţiilor primite din jur. Şi nu exteriorul este problema aici. Ci interiorul. Dacă o replică caracterizată numai de simplitate şi nimic altceva stârneşte în noi o întreagă senzaţie de consum şi agitaţie… nu înseamnă neapărat că grijile noastre se reflectă din realitatea exterioară. Înseamnă mai degrabă că grijile noastre se reflectă din realitatea interiorului nostru. Înseamnă că nu avem o bază a noastră suficient de solidă cât să nu fie nevoie să ne îndoim de ceea ce suntem şi de modul cum afectăm sau nu exteriorul şi persoanele din jur.

Chiar şi atunci când cineva din jurul nostru tinde să aibă o reacţie care denotă frustrare sau acuză… trebuie ca, înainte să ne punem mâinile în cap zicând “Aoleu!”, să ne întrebăm dacă noi chiar am greşit cu ceva faţă de persoana respectivă încât să ne simţim într-adevăr responsabili şi să trecem la a face ceva pentru a îndrepta situaţia… sau se întâmplă doar ca persoana respectivă la rândul ei să aibă nişte mici scăpări negative în propriile emoţii şi asta să-i genereze reacţiile ca atare?

Când lumea pare să fie cu totul împotriva noastră aş zice să nu concluzionam imediat că aşa este şi în realitate. Pentru că avem toate şansele să ne înşelăm. Avem toate şansele să trăim nişte griji aiurea. Şi să permitem astfel în continuare unor emoţii negative să-şi facă de cap, emoţii care ar trebui de fapt să dispară din noi… pentru a ne lăsa liberi.

Există bunătate în intenţiile noastre? Păi dacă da… atunci de ce ne îndoim de ele doar pentru că primim un răspuns sec… care nu e nici măcar sec, ci e doar simplu şi realist? Mă gândesc că poate… de-a lungul timpului… tocmai cumulul ăsta de emoţii negative la nivel general al omenirii ne-a determinat, pentru a îndulci măcar în cuvinte viaţa, să împopoţonăm nişte răspunsuri care, în mod normal, ar trebui să fie simple, cu zorzoane aiurea. Cu explicaţii date în plus. Fără să fie necesare. Ne-am obişnuit să oferim mai mult decât ni se cere. Ne-am obişnuit să cerem mai mult decât ni se cuvine. Ne-am obişnuit să înlocuim în mintea noastră un simplu “Nu am timp azi.” cu un dureros “Nu vreau să petrec ziua de azi cu tine.”.

Avem un pitic pe creier căruia i-am permis chiar noi să existe şi să ne şoptească în permanenţă în minte lucruri oribile despre noi. Oribile şi neadevărate. Lucruri care ne strică percepţiile atât despre noi, cât şi despre exterior. Lucruri care strică uneori chiar şi relaţiile pe care le avem. Pentru că, nu-i aşa, cui îi convine ca, dintr-o simplă discuţie, să se ajungă la reproşuri şi tensiuni? Cui îi convine ca la “Iubito, astăzi nu ajung la timp pentru cină.” să se răspundă cu “Daaaa, nenorocitule, că mă înşeli! De ce nu ajungi?! Ai pe altcineva?! Găteşte aia mai bine decât mine?!”? Când poate bietul om e frecat la icre de un şef nătâng care are de predat un proiect urgent mâine la prima oră. Şi când poate dumneaei… are mult prea puţină încredere în ea ca femeie încât să stea liniştită că e suficientă şi potrivită pentru bărbatul ei.

Iertarea asta faţă de sine trebuie practicată. Noi pe noi înşine trebuie să ne descoperim. Să ne analizăm, să ne înţelegem şi să ne tratăm acolo unde avem ceva de tratat. Noi înşine ne greşim cel mai mult, nu ceilalţi. Noi… ignorându-ne şi lăsându-ne să ne afundăm în propriile emoţii proaste… acumulate de-a lungul timpului. Noi, dându-le vocilor rele din capul nostru voie să ne manevreze după bunul plac, după voia distracţiei lor.

Iertare şi curăţenie. Libertate şi fericire. Şi credinţă. În noi şi în tot ceea ce ne înconjoară. Pentru că toate sunt la locul lor, aşa cum trebuie. Şi alea rele şi alea bune. Alea rele ca să ne determine să ne dorim să le transformăm în bune… pentru că merităm şi noi ca tot omul. Şi alea bune ca să ştim că se poate şi altfel decât rău, rău şi iar rău… ca să căpătăm simţul motivaţional necesar pentru a face să fie altfel şi la noi. Şi în noi.

Lasă un răspuns