Un copil nebun şi năzdrăvan

M-apucă uneori o treabă de-asta… de-asta de se cheamă nebunie. Ţăcăneală la cap. Drag de a râde şi de a mă prosti ca un copil. Eu, în marea parte a timpului, sunt o femeie organizată şi perfecţionistă. Cu tabieturi, cu program, cu respectat termene şi ore de întâlniri. Sunt femeia aia care ştie cum bea cafeaua fiecare dintre prietenii care-i trec pragul casei. Sunt femeia aia care nu iese pe uşă lăsând vase nespălate în chiuvetă. Şi nu pentru că “poate vin musafiri” odată cu mine înapoi acasă, cum zice mama mea. Mie mi s-ar rupe, sincer. Nu, eu fac asta pentru mine, pentru că aşa îmi place mie. E nebunia mea şi asta. Proprie şi personală. Pentru că poate vin acasă cu vreo porţie de paste bune de la restaurantul din colţ şi am chef să le mănânc fix în farfuria aia din chiuvetă. Sau poate cine ştie ce fantezie dementă am eu cu chiuveta mea…?!

Da, mă apucă. Sunt atât de complexă încât fiecare zi a mea petrecută cu mine e diferită. Azi sunt pe dans, mâine pe cântat, deşi sunt afonă de la un capăt la celălat. Ieri am fost pe plantat flori, spre exemplu. Poimâine sunt pe cusut perdele. Şi tot aşa. Şi e mişto tare. În fiecare zi sunt o nouă eu. Testez. Încerc. Degust. Stric mâncare doar ca să fac eu combinaţii de-alea de n-a pomenit nici vântu’, nici pământu’. O sun pe mama şi fac invers decât zic reţelele ei, doar pentru că îmi sună mie mai bine ideea din capul meu. Şi de cele mai multe ori îmi ies nişte lucruri de-aş linge şi pe jos după ele.

Mă apucă. Am momente când îmi desenez casa viselor mele şi nu, n-am talent la desen. Dar am talent la a visa. Am un talent la a scormoni în sufletul meu după chestii… mamă, mamă! După ce-mi place, ce-aş vrea, ce-ar merge făcut. Ca un copil care scormoneşte zilnic în sacul lui cu jucării. Caut, găsesc şi scot pe masă tot. Apoi discut cu îngerii mei, văd ce şi cum se pupă cu ce trebuie să fie, discutăm, negociem, pun în practică. Văd ce iese. Şi dacă azi nu iese nimic, iese mâine. Şi dacă nu iese nici mâine, schimb macazul. Întorc foaia. Schimb stiloul. Şi-o iau de la capăt.

Da. Eu cu nebuniile mele. Nebuniile astea pe care le iubesc mult. Eu cu mine, zi de zi, dementă aşa cum sunt. Colorată. Bufon. Da… şi ce-mi place să fac oamenii să râdă! Fac haz de necaz mereu. De al meu, de al lor, până toată lumea râde. Păi şi dacă plâng ce-am rezolvat? Un rahat. Turcesc. Că merge la cozonaci.

Şi-acum tot o nebunie de-a mea m-a apucat. Să fiu copil. Azi sunt copil, da. Iar. Am mai fost şi săptămâna trecută şi acum două săptămâni şi mai toată viaţa mea… şi-mi place. M-aş da şi-n leagăn, dar n-am. Deşi… aş putea să improvizez unul în beci.

Mă apucă, mă, da. Dar apucături de-astea să dea Dumnezeu la toată lumea! Pentru că apucăturile astea mă scot la suprafaţă. Îmi dau aer să respir şi să trăiesc frumos. Îmi scot sufletul la plimbare. Da’ chiar! La plimbare. Copiii se plimbă seara, nu? Să ia aer înainte de culcare, să doarmă bine. Aşa fac. Mă duc.

Aşadar… apucături ca ale mele să binecuvânteze toate sufletele din toată lumea! Ah, şi să mai dea Dumnezeu la toată lumea un câine înţelept ca al meu şi sufletul pereche alături! Nu de alta, dar eu dacă nu-i aveam pe ei… nu ştiu cine stăpânea aşa nebunie. Eu nu.

P.S.: Nu-mi place să spăl vasele. Daaar… mâncarea delicioasă se serveşte în farfurii curate. Întotdeauna.

Lasă un răspuns