Uite dorinţa, nu e dorinţa!

Cum reuşim să distrugem singurei şansele ca propriile dorinţe să se împlinească? Simplu. Ne prindem ca un scaiete de ele. Facem din simple dorinţe… obsesii. Le încătuşăm libertatea de a se întâmpla. Ne încătuşăm chiar pe noi. Ne oferim singuri lecţii de viaţă, de fapt. Devenim proprii noştri prizonieri. Încetăm să ne mai bucurăm de cine suntem de fapt dincolo de aceste simple dorinţe şi încetăm să mai manifestăm propria noastră creaţie. Ne împiedicăm cu stângu-n dreptu’ adică. Şi, ce-i mai grav, transformăm, în cele din urmă, dorinţele în simple iluzii, care se duc odată cu primul vânt care adie.

“Atunci când se va întâmpla lucrul ăsta, voi fi fericit.”… De aici pleacă majoritatea problemelor legate de frumoasele noastre dorinţe. Fixăm ţinte pentru a bifa următorul nivel al fericirii noastre. Da. Împărţim propria noastră fericire în niveluri. Trepte. “Acum că am asta sunt fericit şi voi mai fi fericit data viitoare când voi mai avea x lucru.”…

Pe lângă faptul că nu în asta constă de fapt fericirea, ceea ce se întâmplă pe parcurs este că aceste dorinţe nu se mai împlinesc. Canci fericire adică. Nici măcar ocazional. Unde greşim? Păi atunci când închidem dorinţa într-o cuşcă de fier şi începem să îi spunem în fiecare zi “Te împlineşti!”, “Te împlineşti!”, “Te împlineşti!”… ea se sperie şi face săraca tot posibilul să evadeze, lăsându-ne de nebuni în urmă. Fuge mâncând pământul. Iar noi rămânem cu buza umflată şi plini de spume, întrebându-ne “Păi oare ce-am greşit?! Am făcut aşa cum dictează legea atracţiei… am repetat până mi-a venit acru în gură şi nimic!”. Da, repetăm cu atâta înverşunare şi agresivitate încât speriem, alungăm, întunecăm şi ajungem să suferim.

Mai mult decât atât… fixându-ne pe nişte dorinţe în aşa hal… montându-ne ochelarii de cal şi avansând orbeşte… pierdem peisajul care ne înconjoară. Pierdem oportunităţi, pierdem variante, pierdem idei, pierdem o grămadă! Şi cine ne garantează că, dacă se împlineşte, dorinţa aia chiar este ceva ce noi ne-am dorit din sufletul nostru?! Cine garantează că nu este doar o iluzie care ne răpeşte libertatea, care ne bagă sub presiune şi ne suge energia cu paiul?

Nu, n-aş trece nici în extrema cealaltă. Nu-i cazul de blocaje de genul “Nu voi face asta niciodată!”, în speranţa că cerul zice “Ia uite ce suflet umil, hai să-i fac o surpriză! Să i se împlinească, am zis!”. Însă aş zice că e cazul de niţică largheţe la laţ. E cazul să trăim deja în secunda doi de după gândirea dorinţei noastre. E cazul să tratăm şi dorinţele astea mai mari ca pe toate celelalte intenţii lansate pe negândite aproape, care se întâmplă de la sine, fără să facem nimic… nici măcar să ne amintim de ele.

Îmi plac mie nişte vorbe… “Let go(d).”. Le iubesc. Aşa că să-l lăsăm. Să îi lansăm o idee şi să îl lăsăm pe el să rumege. Dacă va considera de cuviinţă, va da cu surprize în noi. Altfel… va da cu ceva mai bun, cu siguranţă. Dincolo de legea atracţiei, care mie personal mi se pare uşor sec descrisă în majoritatea locurilor, îmi place principiul ăsta al libertăţii. Dacă ne dorim ceva, să gândim o dată, în linişte, cu bucurie şi inima deschisă, apoi să uităm că am gândit. Să ne mai amintim abia când se împlineşte sau… când primim ceva mai bun în loc. Şi să mulţumim.

Încredere. Libertate şi încredere. Ambele sunt iubire. Ambele aduc cu ele iubire multă şi motive de bucurie. Odată ce gândul a fost trimis acolo unde trebuie… cu sufletul… să păşim cu siguranţa că ne-a fost ascultat. Altfel… obsesiile şi forţările noastre se vor manifesta atât în noi, cât şi împlinire, provocându-ne dezamăgire, frustrare, neîncredere în propriile forţe şi în divin. Dacă punem dorinţa pe podea, îi punem piciorul pe gât şi îi cerem să se împlinească, slabe şanse să fie bine. Pentru împlinirea ei trebuie să o punem în palmă şi să o suflăm uşor spre cer, să îi urăm drum bun şi revedere cu bine… dacă o mai fi cazul de revedere. Să ne întoarcem cu spatele şi să ne vedem de drum. Să conştientizăm că în mintea noastră zac comori de nedescris şi de necuprins cu ochiul liber şi că… dacă nu e aia, e aialaltă. Trebuie doar să căscăm bine urechile înspre înăuntru şi să ascultăm… intuiţia noastră oare ce părere are?!

Să ne lăsăm surprinşi…

Lasă un răspuns