Tu cine eşti?!

De câte ori ne-am gândit oare până acum… la cine suntem noi de fapt? La ce ne place şi ce nu ne place să facem? La realitatea noastră? La întreaga noastră viaţă? Cam cât de multă atenţie ne-am acordat? Când am luat ultima oară loc la masă cu noi înşine şi ne-am întrebat “Bă, tu cine eşti şi ce vrei de fapt?”?

Timpul trece. Timpul trece şi noi trecem odată cu el. Şi oricât am avea senzaţia că trăim, nu trăim deloc. Doar trecem. Trecem şi aşteptăm să se întâmple lucruri mâine, săptămâna viitoare, la anu’… lucruri care să schimbe ceva. Aşteptăm să… începem cumva să şi trăim. Dar…

… pentru a trăi cu adevărat se cere schimbare. Nu putem continua şi astăzi ceea ce ieri am fost şi mâine să începem în sfârşit să trăim. Mâine nu va fi cu nimic diferită de ieri şi azi. Pentru că ceea ce facem primim înapoi. Aşteptarea răspunde cu aşteptare. La fel cum şi acţiunea răspunde cu acţiune, iar schimbarea cu schimbare.

Şi dacă dorim să ne schimbăm întreaga viaţă de până acum, trebuie să luăm odată decizia de a ne schimba noi ca şi interior, ca şi gândire şi ne vom schimba automat şi ca rezultat exterior al ideilor noastre interioare. Schimbarea gândirii generează schimbări în acţiune, în direcţia vieţii, înspre noi idei şi planuri, poate şi înspre disconfort, dar înspre un disconfort aparent, pentru că acest disconfort doar ne scoate din rutina aducătoare de nimic în care obişnuiam să trăim înainte de a acţiona.

Nimic bun nu e simplu de obţinut. Nimic bun nu se dobândeşte fără efort. Şi e cinstit aşa.

Vrem să creştem, să fim inundaţi de inovaţie, să ne împlinim visele, însă pentru asta trebuie să luăm un picamer puternic şi să începem să demolăm pereţii cutiilor noastre mentale limitative şi să începem, încet, încet, să construim palate spirituale, pline de lumină… pline de linişte, dar pline de viaţă în acelaşi timp. De viaţă de-aia vie. Trebuie să decidem odată că e cazul să mai şi trăim, nu doar să trecem prin lume ca nişte foi goale de hârtie prin vânt.

Ştiu că acum aş auzi într-un singur glas mii de voci “Uşor de zis!”. Dar doar ce-am zis că nu-i uşor. Însă nici imposibil. Pe pielea mea încercată. E greu. Foarte greu chiar. Pentru că obişnuiţi fiind să plutim ca nişte norişori prin viaţă… să vină cerul şi să zică “Hai, ia gata, la treabă!”… şi să realizăm că, în loc să se transforme totul brusc în roz, frumos, drăguţ şi simplu, lucrurile se complică de fapt şi ni se cere să punem osu’ la treabă… da, e mai uşor de zis şi mai greu de făcut. Dar nu imposibil! Iar rezultatele sunt pe măsura eforturilor depuse. Întotdeauna!

Facem nimic, nimic primim. Facem ceva, ceva primim. Facem mai mult… primim mai mult. Totul depinde de noi.

Transformarea exterioară începe din noi. Şi cea mai importantă şi puternică unealtă pentru a reuşi să dobândim ceea ce ne-a fost lăsat spre a fi dobândit… este să fim noi înşine. Ce mai rămâne de făcut este să… aflăm cine suntem de fapt.

Lasă un răspuns