Toţi vrem, dar dacă se poate pe degeaba

Toţi ne dorim să fie bine. Să fie bani, să fie dragoste, să fie armonie, prietenie, sex bun, înţelegere, copii educaţi, şcoli, spitale, adăposturi pentru animale abandonate, alocaţii mari, servicii bine plătite, şosele asfaltate, oraşe curate, floricele pe câmpii. Toţi vrem. Nu cred că e unul care să nu. Însă majoritatea ne oprim la a vrea. La a cere. La a dori. La a visa. La cai verzi pe pereţi. Că ce să facem? Că noi am face, dar nu ştim ce. Să ne zică alţii şi noi facem!

Mură în gură. Ce simplu ar fi… şi, pe cât de simplu ar fi, pe-atât de nesemnificativă ar mai fi existenţa. Ce sens ar mai avea şcolile, educaţia, oamenii, planetele… binele? Ce sens ar mai avea viaţa? De ce să ne mai naştem? Ca să vegetăm? Aşa mai bine-am fi pomi. Nu oameni. Să nu mai existe oameni deloc, aş zice… să evoluăm toţi cât mai repede cu putinţă în nişte pomi. Să stăm toată ziua cu cracii înfipţi în pământ ca să păpăm de la mama Pământ şi să ne bălăngănim în bătaia vântului. Nici frunze n-ar mai trebui să tăiem că n-ar mai fi nici câini, nemaifiind oameni să-i arunce în stradă. Şi nici cărţi n-am mai face, că n-ar mai fi oameni să le citească şi să se deştepte din ele. Şi nici efort să scoatem prea mult oxigen, că cine să-l respire? Şi ce să compenseze el? Că n-ar mai fi oameni toxici care să împută şi să distrugă atmosfera.

Noi vrem. Vrem oraşe curate, dar aruncăm mucurile de la ţigări pe jos. Şi cutiile de bere le sprijinim de zidurile blocului. Şi pungile de la Mc Donald’s le lăsăm pe băncile pe unde mâncăm. Şi scrumăm pe geamul maşinii, că la ce să mai murdărim scrumiera? Şi scoatem odraslele patrupede la plimbărică, nelegate cu lesa de gât, că de ce să-i mai legăm? E democraţie. Da, o democraţie plină de iresponsabilitate. “Ce, copiii n-au crescut cu cheia de gât?!”… Şi nici nu ne doare capul de rahatul pe care nu-l strângem în urma lor. Că aşa tratăm străzile pe care păşim zilnic, ca pe nişte tomberoane uriaşe şi ca pe nişte wc-uri. Dar noi le vrem curate. Ah, şi le mai vrem fără câini agresivi şi gălăgioşi, care omoară copii, dar când ne fată căţeaua îi punem puii în sac şi îi ducem la colţul blocului, că poate i-o lua careva. Îi plimbăm pe ai noştri dezlegaţi, ne uităm după stele, apoi lipim afişe în cinci oraşe că au dispărut şi nu mai putem de durere şi dor. Nu, câinii nu dispar. Ei sunt pierduţi. Noi îi pierdem. Sau îi facem cadou lu’ iubi de Valentine’s Day, apoi, când se plictiseşte iubi de căţeluşul ăla drăgălaş şi scump din pet shop, că adăposturile şi străzile nu sunt pline ochi de câini gratis, îl dăm în stradă. Să moară de foame. Să-l calce maşinile, că nu e obişnuit golan. Să se alăture, de nevoie, găştilor de cartier care urlă noaptea la lună şi tot pe noi ne deranjează. Dar “primăria e de vină!”…

Şi mai vrem înţelegere şi armonie. Dar “ia uite al dracului fie vecinul, şi-a schimbat maşina. Şi-a schimbat femeia. Şi-a schimbat serviciul. Oarba după el! Că aşa fac ăştia proşti, au de toate. Numai noi, ăştia de bun simţ şi liniştiţi, suntem amărâţi, că de, ne lipseşte tupeul prostului. Prostul rezistă în lumea asta! Bunul simţ a dispărut, nu mai are succes!”… Da, bietul de el. A dispărut. În primul rând, de la ăla care arată cu degetul, plin de invidie şi de oprelişti inventate. Că de la “prost” m-aş cam îndoi. “Prostului” îi dau mai multe şanse să aibă cel puţin o urmă de bun simţ în el. Şi “prostului” îi dau o notă mai mare la efort. Pentru că “prostul” pune mâna la treabă şi munceşte. “Prostul” iese în lume. Şi, dacă nu deschide o carte, că de, nu ştie să citească, ascultă o ştire, un documentar, o discuţie cu prietenii, un curs informativ, învaţă o meserie, foloseşte creierul. Că doar creierul nu ne e pus acolo unde ne e pus de formă. Şi nici nu scrie pe el ‘A se folosi doar după înmânarea diplomei de doctorat’.

Vrem bani. Dar parcă “dă, Doamne, şase ore norma-ntreagă la toţi angajaţii, nu numa’ la gravide! Să avem şi noi mai mult timp liber!”… Şi, totuşi, să facem ce cu el? Să mergem la mall? Să stăm cu cracii în sus la TV? Să ne prăjim la solar? Să omorâm peşti pe baltă? Să mergem la vânătoare? Să antrenăm câini la bătaie? Să ne uităm pe vizor după cum îi merge lu’ vecinu’ cu noua lui gagică? Să mergem la mama în vizită să actualizăm bârfele? Să sudăm ţigări? Să jucăm Popice cu sticle? Să facem ce? Timp liber ca să ce? Şi banii să iasă de unde? Tot de la primărie, eventual. “Să ne mai dea nişte bani. Să mai taie din taxe, dă-i la balamuc, că ne usucă!”…dar şi nouă ne place. Uscaţi aşa, păliţi de foame şi tot am vrea să lenevim mai mult. Să muncim cât se poate de puţin, dar să primim până la refuz. Să mergem la muncă unde să ne jucăm Biluţe cu un fişier în spate deschis, nu care cumva să muncească cineva, doar să se prefacă. Să luăm pământ, să-l amestecăm cu apă şi să-l vindem pe post de mască vindecătoare de coşuri. Să scormonim după nişte oameni dedicaţi lui Dumnezeu şi să vindem bilete la intrare într-o dărăpănătură pe care i-a apărut, peste noapte, preasfântului chipul. Ne îmbrâncim, ne batem, ne înjurăm şi ne scuipăm la cozile bisericilor pentru juma’ de litru de apă, dar ce buni creştini suntem noi, “Doamne, ajută!”!

Ah, şi vrem iubire. Să ne iubescă toţi, să ne cânte în strună, să ne cumpere cadouaşe, să găsim sub pomul de Crăciun o cutie mică, mică, oricât de mică, în care să fie o cheie de la vreo maşină sau vreo vilă… să ne răsfeţe toţi cu vacanţe şi surprize la mulţi kilometri distanţă de casă. Să ne plătească, practic, şi pe partea asta de iubire. Şi dacă nu în bunuri, măcar în bani, că ne luăm noi ce vrem şi ştim că ne trebuie de ei.

Vrem, vrem, vrem, dar nu realizăm că ceea ce vrem e departe de noi. Şi nu pentru că sunt alţii ignoranţi şi rău intenţionaţi, ci pentru că noi nu ştim încă să fim aşa cum cerem altora să fie. Nu ştim să facem lucrurile aşa cum le cerem altora să le facă. Nu ştim să oferim aşa cum cerem altora să ne ofere nouă. Nu ştim încă să fim aşa cum cerem altora să fie. Nu ştim să câştigăm cum câştigă alţii. Iar de lucrul ăsta nu sunt alţii de vină şi nici responsabili.

Aud din ce în ce mai des “Tu cum ai făcut? Tu cum ai reuşit? Spune-mi concret ce ai făcut… ca să ştiu ce am de făcut.”. Ei bine, ce şi cum am făcut eu s-ar putea ca, pentru altcineva, să nu fie un drum tocmai potrivit. Pentru că eu sunt eu, altcineva e altcineva. Ba, mai mult, nu doar că ar putea ajunge fix nicăieri altcineva dacă urmează întocmai paşii mei… ar putea ajunge chiar mai rău decât este la momentul plecării. Pentru că povestea mea e povestea mea. Cu oamenii mei, cu experienţele mele, cu trecutul meu, cu mintea mea, cu sufletul meu şi, mai ales, cu abilităţile mele. Care nu-s general valabile. Deloc! Fiecare are propriul drum şi propriul talent. Iar drumul meu e doar al meu, propriu şi personal.

Însă ce pot face eu, culmea… fix o abilitate aflată şi clarificată din propria mea astrogramă, este să descopăr, să analizez şi să împărtăşesc chenarele şi instrumentele general valabile întregii omeniri. Toate bubele clasice de la care pleacă toate ofurile şi problemele noastre, ale tuturor. Ce pot face eu este să susţin, prin abilităţile mele şi prin umărul meu fizic şi de cunoştinţe strânse de-a lungul vieţilor mele, dorinţa oamenilor de a se dezvolta. De a deveni mai buni. De a descoperi în ce direcţie trebuie să o ia pentru a ajunge la cea mai bună variantă a lor. Şi, în ultimul rând, de a avea şi ei mai mult. Şi nu, n-am greşit. În ultimul rând… de a avea mai mult. Pentru că nu avem mai mult fără să fim mai întâi mai mult. Nu câştigăm mai mulţi bani fără să muncim mai întâi mai mult. Nu suntem iubiţi mai mult fără să fim mai întâi mai… de iubit. Pentru că lumea din jur nu devine altfel dacă noi nu devenim aşa cum vrem să devină lumea din jur. Pentru că şoselele nu sunt asfaltate dacă noi încă pitim găurile din pereţii caselor noastre sub tablouri şi nu le reparăm aşa cum se repară, în mod normal, un perete. Pentru că străzile nu vor fi curate dacă noi încă obişnuim să ascundem praful sub covoarele noastre… alea de ultimul răcnet. Şi nici lipsite de câini fără stăpân dacă noi continuăm să fim iresponsabili şi fuduli.

Nimic nu se întâmplă când vrem. Totul se întâmplă când facem. Şi-o amărâtă de astrogramă, spre exemplu, ne luminează toată viaţă şi… costă cam cât o oră la solar. Cât cinci pachete de ţigări. Şi multe alte prostii pe care cheltuim banii fără folos. Ba chiar unele nocive fiind. O amărâtă de astrogramă ne face să înţelegem de ce tragem ce tragem, de unde şi cu ce scop. Ne spune la ce suntem buni şi la ce nu. Ne indică la ce boli suntem predispuşi. Ne explică de ce ne certăm de-o viaţă întreagă cu mama, de ce ne-a părăsit tatăl, de ce ne părăsesc toţi iubiţii, toate frumoasele. Ne desenează negru pe alb din ce putem să facem bani. Ne indică blocaje, piedici şi lecţii. O amărâtă de astrogramă ştie pe de rost nu doar viaţa noastră de acum, ci şi pe cele din urmă. Ea ne dă tot. Şi poate fi, într-adevăr, un punct potrivit de plecare către ceea ce vrem.

Comments are closed.