Toţi avem păreri, dar nu toţi suntem nişte exemple

Toţi avem soluţii, variante mii şi mii la problemele întâmpinate în viaţă. Întâmpinate de alţii, nu de noi. Avem o grămadă de criticat, de arătat cu degetul, de modificat, de corectat, de îmbunătăţit, de perfecţionat chiar. La alţii, nu la noi. Pictăm minunat în cuvinte vieţile celorlalţi, ca cei mai străluciţi şi de succes artişti. Deşi vieţile noastre sunt vai de capul lor.

Dar lasă, că pe noi ne lăsăm la urmă. Alţii sunt importanţi. Să fie alţii bine, să facă alţii pe naiba-n patru, iar nouă… nouă, dacă se poate, să ne fie ridicate cele mai înalte şi maiestuoase statui. Aşa, drept mulţumire pentru… părerile noastre. Că doar noi le vrem binele tuturor. Tuturor, mai puţin nouă. Că la noi e mai greu. E cu lene. Şi cu comoditate. Mai bine şi uşor e să ne orientăm cu tact şi cu harul blândeţii şi cu toate intenţiile noastre bune către exterior. Să dăm indicaţii, să le-aşezăm pe toate pe făgaşul corect… să împingem de la spate pe toţi în direcţia în care avem noi chef.

Să spunem prietenilor ce loc de muncă să aleagă, să spunem copiilor cu cine să se căsătorească, să spunem vecinilor ce maşini să-şi cumpere. Şi să ne opunem cu înverşunare când există chiar şi cea mai mică şansă să nu ne fie urmate sfaturile. Să spunem tuturor că norocul ni-l mai şi facem în viaţă şi pentru asta trebuie să… îi luăm în seamă pe ăia care ştiu mai multe. Care ştiu să zică mai multe… că de făcut, oha. Mai lăsăm şi pe lumea cealaltă, că doar nu le-om face pe toate pe lumea asta. Pe lumea asta să le facă alţii. Aşa cum vrem noi.

De parcă noi am trăi în pieile tuturor, mai puţin într-ale noastre. Avem, într-adevăr, nişte îndatoriri şi în relaţiile cu ceilalţi. Ca prieteni… să fim un sprijin şi în caz de şi în caz de nu. Ca părinţi… să fim un sprijin şi în caz de şi în caz de nu. Ca oameni, în general, să fim un sprijin şi în caz de şi în caz de nu. Şi tot ca oameni, în general, să ne vedem de-ale noastre. Pentru că doar de-alea suntem în măsură să ne vedem. Pentru că doar pielicica noastră şi funduleţul nostru sunt implicate în ele. În pătrăţica noastră suntem şi îndreptăţiţi şi îndatoraţi, în acelaşi timp, să ne facem mendrele. În pătrăţica noastră putem să zăcem, să urlăm, să dansăm, să ne spunem păreri, să ne luăm sau nu după ele. Putem să ne punem şi ţărână în cap, dacă vrem. Dar la noi, aici. În astea care ne implică direct şi personal.

Că la alţii, fie ei şi copiii noştri, îndatoririle de acţiune şi asumările reacţiunilor sunt pe alte capete, nu pe ale noastre. Sunt pe alţi umeri, nu pe ai noştri. Noi putem, cel mult, să ne alăturăm cu un sprijin. Pe care să nu-l băgăm pe gât, ci să-l lăsăm acolo. Să fie. De ales. Dacă se doreşte. Dar numai şi numai dacă se doreşte. Că, dacă nu, n-au decât ceilalţi să-şi tragă figurile singuri după ei. Că de-aia e acţiunea cu reacţiune în coadă. Ca fiecare să primească ce merită.

Păi şi, dacă dăm cu japca păreri şi sfaturi şi suliţe în coaste, nouă ne convine oare să le primim la fel de la alţii, la rândul nostru? Ne convine să vină mama şi să ne dea indicaţii despre cum să ne tragem chiloţii dimineaţa pe noi? Că poate noi azi îi purtăm pe dos că aşa ni se pare nouă amuzant sau pentru că, pur şi simplu, aşa avem noi chef şi vine mama şi ne face inapţi, că doar inapţii nu-s în stare să-şi tragă chiloţii pe ei cum trebuie. Că ea e mama şi le ştie pe toate. Şi noi trebuie să le aflăm pe toate aşa cum le ştie ea.

E bine aşa?!

Sau poate prietena cea mai bună a avut un curvar în viaţa ei, care nu-i răspundea mai deloc la telefon, iar acum nouă ni se întâmplă să nu ne răspundă omul drag, într-o zi, de dimineaţă până seara, la telefon. Pentru că… nu ştiu. A pierdut telefonul într-o grotă în capătul pământului. Zic. Păi nu ne înşeală?! Nu e el cel mai nenorocit om din câţi există? Nu e el la fel de gunoi ca gunoiul prietenei noastre? Nu e cazul să-l lăsăm naibii de nenorocit, că nu e de nasul nostru?!? Ba da, că, dacă aşa zice prietena cea mai bună, aşa este!

Că de păreri şi vorbe-n vânt aruncate suntem mulţi în stare. Dar când e vorba să ne vedem fiecare de olicica noastră şi să umblăm noi la propria noastră viaţă, să o aducem la nivelul mult dorit de noi şi pentru noi, să o aducem la nivelul ăla la care slabe şanse să mai fie să ne mai dorim ceva în plus, la care slabe şanse să mai fie să resimţim vreo lipsă… cam dăm înapoi. Plecăm capul. Pentru că ne loveşte ruşinea. Ne lovesc scuzele. Ne-aducem brusc aminte că… ne e lene.

Lasă un răspuns