Tiparul este prelungirea întunericului

M-au rupt experiențele cu lecțiile lor. Dar m-au întregit după. Viața, draga de ea, mi-a demonstrat de-a lungul ei că, oricât de stăpână a mea m-am crezut de mică, e al naibii de greu să devin, cu adevărat, stăpâna vieții mele. De ce greu? Păi din cauza limitelor impuse în căpuțul meu. De cine? De obișnuință. De obișnuita religiei, a societății, a familiei… a educației, în general. De reguli. De regulile alea benefice unora și măr în gură altora.

Am învinovățit mult, de-a lungul timpului. Și pe mulți și multe. Până când mi-am dat seama că nimeni n-are nicio vină, de fapt. Nici măcar ăia care-au zis ei că fac totul în așa fel încât să conducă ei lumea la nesfârșit. Ba ăia-s cei mai lipsiți de vină cred. Ăia-s doar plini de frici și de prostie. Lipsiți de încredere în sinele lor. Mai bine cu pumnu-n gură decât cu mâna la treabă, dacă ne luăm după mintea lor.

Tipare. Bancuri cu blonde, centimetri la negri, mașini nemțești, zone centrale, maneliști, ardeleni și moldoveni, albi și negri… alb și negru. Fără pic de gri între. Fără pic de conexiune între noi. Doar tipare. Limite. Mecanisme. Și toate în viețile noastre încă se întâmplă conform acestor mecanisme. Noi toți încă funcționăm conform acestor mecanisme. Doamne, ferește-ne de ăia care calcă un pic pe lângă, că noi nu vrem să ne mănânce flăcările iadului ca pe ei!!

Da… a fost nevoie să iau multe trânte în viață ca să înțeleg cât am pierdut călcând doar în aria de acoperire a acestor etichete și încadrări. Am pierdut timp, am pierdut bucurii, am pierdut oameni, momente frumoase, oportunități. Doar pentru că preconcepțiile au fost stăpânele mele. Nu eu. Am trăit ani de zile o viață care nu era pentru sufletul meu. Am trăit după regulile unor… străini. Unor oameni pe care nu-i cunosc și care nu mă cunosc. După regulile unor oameni… la fel de oameni ca mine. M-am lăsat fixată, fără să îmi dau seama, pe un anume post mititel în societatea asta mare. Pe un post pe care și alții l-au avut înaintea mea. Și, dacă m-aș fi rezumat la fișa lui până la capăt, aș fi crăpat eu și s-ar fi născut alta după mine care să-l ocupe. Așa, la nesfârșit. Cerc vicios.

Am ignorat mobilitatea vieții cu desăvârșire. Aveam un stil fixist de a gândi și de a trăi. Ba chiar mai fixist decât al celor din jur pe care eu cu gura mea, furioasă, îi numeam fixiști și rigizi în gândire. Eram agitată mereu, mereu nervoasă, mereu nemulțumită. Da, eram încă o victimă a acestor mizerii de tipare. Îmi alergau prin minte prea multe reguli și mă înfuriam prea mult că niciunii, nici măcar eu… nu eram în cadru. Aveam vise o grămadă, dar… nu erau ale mele, de fapt. Îmi doream cu orice preț împlinirea lor, ba chiar mă vedeam bucurându-mă de ele undeva în imaginația mea, dar… parcă ceva nu se lega.

Filtrele prin care percepeam eu lumea… nu erau ce trebuia. Da, erau acolo, în ochișorii mei, montate încă din primele mele clipe de viață, dar… nu erau ale mele. Preluasem un vezi, Doamne, adevăr absolut care, cu timpul… s-a dovedit a fi o mare minciună.

Am trăit într-o mare minciună multă vreme. Mă mințeam când credeam că nu pot, că nu sunt suficient de bună, că nu merită să încerc ceva nou. Mă mințeam când credeam că voi eșua la infinit și că e mai bine să stau cuminte în banca mea ca să evit asta. Trăiam, practic, cu niște monștri mari și urâți în suflet… care nu-și aveau locul deloc acolo.

Mi-a fost destul de greu să-i iau de păr și să-i scot afară, dar am făcut-o, într-un final. Pentru că nu se mai putea așa. Nu mă mai suportam eu pe mine, nu-mi mai suportam modul de a gândi. Nu mai suportam să aștept după alții să-mi spună ce “se poartă anul ăsta”, nu mai suportam să aștept să-mi spună mama dacă am voie sau nu, nu mai suportam să-mi spună reclamele ce e sănătos de mâncat și ce nu, nu mai suportam să aștept nimic și deloc după alții. La urma urmei, cine erau alții ăștia ca să-mi spună mie ce să da și ce să nu? De unde știau ei ce e sănătos pentru mine și ce nu? De unde știau ei în ce fustă mi-e mie bine și cu ce culori îmi place mie să mă îmbrac?

Așa că am zis stop!… Și-am început să trag din marea mea de drepturi de care nu mă folosisem mai deloc… dreptul de a gândi eu pentru mine, dreptul de a alege eu pentru mine, dreptul de a… trăi eu pentru mine. Am început să citesc, să cercetez, să caut… și, în cele din urmă, am reușit să identific tiparele alea care mă împiedicau să trăiesc viața așa cum mi-a fost ea dată de sus s-o trăiesc.

Am ales să schimb totul. Am ales să transform. Să întorc pe față. Și să le exersez în continuu pe toate cele noi și… autentice descoperite în mine. Le-am exersat pe toate până am ajuns să fiu pe pilot automat… în direcția potrivită mie, cu viteza potrivită mie… respectând, în primul rând… infinitul. Nemărginitul. Universul. Divinitatea.

Pe Dumnezeu. Pentru că m-a lăsat să fiu așa, liberă…

Lasă un răspuns