Timpul înseamnă schimbarea care are loc de la o secundă la alta

Anii există pentru ca lucrurile să se întâmple la timpul lor. Lunile la fel. Și zilele. Tot timpul ăsta există nu întâmplător. De-aia fiecare an are cifra lui. Fiecare lună. Fiecare om. Totul are o cifră. Și-o semnificație. La un moment anume. Timpul, noi oamenii, toți și toate semnificăm ceva. La un moment anume…

Dar mă rezum la anul ăsta acum. La singurătatea asta de 2017 care tocmai a trecut. Singurătate impropriu spus. Că eu n-am fost singură deloc. M-am pricopsit cu o grămadă de oameni noi, locuri noi, experiențe noi. Și rezultate noi. M-am pricopsit cu o C. mică mare și nouă. Am devenit iarăși altcineva. Altcineva mai bun decât eram atunci când am tras linia după 2016.

Diferență mare de la un an la altul. 2016 m-a bușit cum a vrut de toți pereții, 2017 m-a forțat să asimilez vânătăile. Mi-a mai și apăsat pe ele, uneori. Dar mi-a arătat că pot. Mi-am arătat mie și tuturor că pot. Dacă vreau, pot… Chiar dacă altul zice că nu, că dacă, că poate, cine știe?…

N-am plecat urechea nici acum și m-am ținut cu dinții de coarnele alea ale mele ascuțite de taur. N-am văzut, n-am auzit. Despre o astfel de singurătate zic… de o singurătate care, dacă mai are ceva întrebări, acum nu mai caută ca tuta prin vecini, ci înăuntru. O singurătate care nu se mai scaldă în viața socială ca viermele-n untură. O singurătate care… nu dă din coate numai și numai pentru bani.

O singurătate de-aia care-a scos la suprafață cu totul, de data asta, spiritualul din mine. Care m-a învățat să îmi îmbunătățesc… altfel calitatea vieții. A oamenilor cu care mă înconjor. A mea. O singurătate care m-a învățat să îmi îmbunătățesc propria calitate, da. Care m-a învățat să… muncesc în adevăratul sens al cuvântului și să… mă bucur de muncă întâi, apoi de rezultate.

Da, m-au șocat și anul ăsta situații. Și oameni. Mai ales oameni. De la apropiați până la neica nimeni. Dar și șocurile astea au avut același rezultat ca toate de până acum… o privire mai de aproape către această oportunitate numită viață pe care eu am primit-o. Și o privire mai de aproape la ce ar putea vreodată reprezenta o piedică pe viitor.

2017 mi-a pus bucuria și frumusețea în brațe și mi-a zis să le strâng tare, că-s ale mele. Mi-a spus că le merit, pentru că m-a lăsat inima să dau drumul de tot artificialului din mine. Pentru că am încetat demult să mai înghit mizerii și pentru că am încetat să mă mai îngrijorez, indiferent de ce m-ar putea paște.

Am învățat să eliberez și să primesc, totodată. Cu vârf și îndesat.

M-am și împiedicat. De piedici mai mari decât în anii trecuți. Dar doar pentru că și pasul meu a crescut. Și mintea mi-a crescut nițel. Și răbdarea. Și de-aia…

Am și căzut un pic, dar mi-am amintit că cineva drag îmi zicea un simplu “Hopa, sus!” și râdea, când eram mică și cădeam ca bolovanu’. Și mi-am zis și eu singură “Hopa, sus, bolovane!” și-am râs. Și m-am bucurat. Că, după căzătură, m-am trezit în paradis. În altă casă, în alt oraș, cu alt aer. Curat. Cu energie curată. Cu senzația aia de casă, casă… Cu confirmarea aia că am făcut bine că iar n-am ascultat de nimeni. Cu bucuria că, nici de data asta, n-am dat ocazia să aud pe cineva spunându-mi răutăcios în ceafă “Ți-am zis eeeu…!”.

A început să-mi placă să cad cred. Că văd ce iese după. Și-am ajuns să îl rog pe bărbos, bunuțu’ de el, să bage mare, să-mi dea ce mai am de tras și de învățat și de asimilat, că-mi place ce iese din mine după ce mă flocăiește viața un pic mai tare. Am ajuns să iubesc atât de mult ceea ce sunt și ceea ce pot, că am devenit chiar… “tupeistă”…

Acum mi-s dragi toate. Inclusiv experiențele astea care storc și ultima picătură de putere din mine. Pentru că-mi arată natura. Firescul lucrurilor. Și, mai ales, îmi arată cine sunt eu, de fapt.

2017 ăsta… a dus munca lui 2016 mai departe. Pe mine alta și alta, de la an la an. Pentru că timpul ăsta-i ca flacăra unei lumânări. Avem impresia că e unul singur, lung și continuu, când el e, de fapt, divizat în an după an după an.

Dar nici ieri nu e azi, cum nici noi nu mai suntem ce-am fost. De la o zi la alta. Și-adesea doare, da, dar… și fluturele-a fost odată vierme. Și nu i-a fost ușor să nu mai fie.

Lasă un răspuns