Tetragrammaton

Ne lovim des de stări proaste sau de o lipsă acută de chef și bună dispoziție… sau, mai rău, gândurile noastre par să nu fie în stare să se unească unul cu altul într-o formă logică, în capul nostru fiind un haos, o furtună pornită așa, din… neant. Toate astea și multe altele… fără să avem și o explicație clară.

În majoritatea cazurilor, este vorba despre un schimb de… energie. Tot universul ăsta e energie. Inclusiv corpurile noastre sunt energie. Și, evident, interacționăm toți cu toate și invers. Fără să fim noi prea conștienți de asta, dacă stăm să ne gândim mai bine. Noi trăim mai mult în lumea palpabilă, trăim cu ce se vede, fără să ne gândim că, de fapt, mai mult trăim la nivel energetic. Schimburile în număr mai mare nu-s cele fizice, ci cele… energetice… alea nevăzute. Și asta se întâmplă tot cu acordul nostru, chiar dacă, de cele mai multe ori, acordul ăsta este unul în mod inconștient dat.

Nu, nu suntem învățați la școală despre asta, știu. Suntem învățați despre respect, șapte ani de-acasă, despre cum să nu intrăm în vorbă cu necunoscuții… Dar nimeni nu ne învață că… oricum intrăm în… “vorbă” cu toți, inclusiv cu necunoscuții, de fapt. La nivel energetic. Prin vorbe de-alea neauzite. Prin aer, printr-un câmp deloc vizibil pentru noi cu ochiul liber. Chiar și atunci când trecem om pe lângă om pe stradă, are loc un schimb energetic, de o valoare mai mică sau de una mai mare, în funcție de natura energiei fiecăruia și în funcție de capacitatea fiecăruia de a-și… proteja propriul câmp.

Nu-i musai însă să trecem unul pe lângă altul, ca să existe acest schimb. Distanța poate fi oricare. Chiar și un simplu gând ne conectează cu o persoană. Sau cu un loc. Sau cu un copac. De oriunde. Astfel transmitem și ni se transmite totul, oricât de lipsit de consistență ar părea ce spun eu acum.

Revenind la stările proaste și restul… atunci când le trăim, înseamnă că… pierdem energie. Sau că suferim un atac energetic. Atacurile energetice nu sunt tocmai inofensive, ele distrugând atât câmpul nostru, starea noastră naturală, echilibrată, cât și calea destinului nostru. Mai pe scurt, în urma unui atac energetic, suferim pierderi pe toate planurile. Pe planul emoțional, pe cel spiritual și pe cel fizic. Mintea, sufletul… trupul… sănătatea, relațiile, afacerile, toate sunt lovite. În urma unui atac energetic, rămân dezechilibrele și repercusiunile lor. În urma mai multor atacuri? Toate multiplicate. Daună totală, cum ar veni. De la grețuri, migrene, stări de oboseală acută, până la sărăcie, “ghinioane”, certuri, destrămări de căsnicii, de colaborări… toate dintr-o dată și toate fără nicio explicație clară.

Despre cum ne protejăm de așa ceva?

Ei bine… Când încă eram la începuturi într-ale ezoterismului, auzeam și citeam multe despre tot felul de chestii care ne protejează de toate relele. Aberante sau nu. Accesibile sau nu. De toaaate felurile… Eu, cum nu-s genul care crede că tot ce zboară se mănâncă, am luat-o mai pe îndelete. În funcție de cum am avut posibilitatea, am încercat câte una. Mai o brățară din nu știu ce pietre, mai o iconiță, mai un bibelou din nu știu ce material, mai o plantă ținută nu știu pe unde prin casă, mai cu chiloții pe dos, mai cu dat din călcâi… cu de toate. Eram fixată pe ideea că trebuie să găsesc protecția aia ideală. Numai că ce nu înțelegeam eu pe-atunci… era faptul că nu există ceva care să poată fi, pur și simplu, cumpărat sau confecționat sau adus din vârful muntelui și montat undeva în jurul nostru sau chiar pe noi și gata, noi să fim liberi la a ne vedea, în continuare, liniștiți, în siguranță, de… destinul nostru. Nu, nene… Greu, dar greeeu… a fost să-mi asum responsabilitatea eu însămi asupra propriei mele vieți și să înțeleg că, în primul rând, eu trebuie să devin propria mea amuletă… și-abia după ce reușesc să fac asta, pot apela la ceva ajutor primit și din astfel de obiecte sau… ritualuri.

Cel mai clar de definit tabloul ăsta mi-a fost prin imaginea războinicului cu scutul lui. Eu n-am auzit de niciun războinic care să se fi aflat pe câmpul de luptă, fumând o țigară și bând un coniac, privind la fotografia mândrei care-l aștepta acasă… liniștit, pentru că era scutul acolo care să-l ferească de săbiile inamicilor… să câștige războiul. Sau, dacă o fi fost vreun diliu, ăla sigur n-a apucat nici să-și pună țigara-n bot, că i-a luat-o inamicul cu tot cu cap.

Așa și-n treaba asta cu protecția de rele. Nu există nicio protecție care să ne permită să fluierăm a roz bombon floricele pe câmpii, în timp ce ea ne ține spatele. Există, în schimb, “colaboratori”. Colaboratori care să ne ajute în lupta noastră cu răul. Care să pună umăr lângă umărul nostru, atunci când avem nevoie, atunci când capacitățile noastre nu sunt suficiente pentru a învinge o problemă, un… atac. Nici în basme, nici nicăieri pe lumea asta… nu a existat și nu există o exemplificare a binelui și-a răului laolaltă, fără ca binele să nu facă și el un efort pentru a învinge răul, în timp ce răul atacă.

După cum spuneam, am încercat multe. Și, în continuare, mă bazez pe mai multe, când vine vorba de protejarea mea și a spațiului meu înconjurător. Însă acum mă rezum la cel mai complex exemplu pe care îl pot da, cel puțin pentru moment. Pentagrama. Sau Tetragrammaton. Acea stea care, de fapt, reprezintă omul, cu capul, adică sinele… și cele patru membre ale sale. Mai în detaliu, cu cele șapte planete sacre, cu cele patru elemente clasice, caduceul și scrierile care îl reprezintă pe om în drumul lui spre Dumnezeu. Adică… acea… simplă stea, care, practic, reprezintă omul și tot ceea ce îl ajută pe el întru cunoaștere și împlinire.

Am început să o port în urmă cu mai puțin de un an. Nu m-am dezlipit de ea aproape deloc, excepție făcând momentele când am scăldat-o în vreun râu de munte sau cele în care a fost curățată de bijutierul care mi-a confecționat-o. Ziceam și în Omul și maleficiile că nu-mi sunt străine atacurile energetice, ba din contră. Le-am trăit și le trăiesc și acum, doar că… s-a schimbat treaba puțin. Spre deosebire de trecut, când mă puneau, pur și simplu, la pământ și-mi făceau viața și mai haotică decât era ea oricum, acum doar mă… antrenează. Mă ambiționează și mă determină să aprofundez cultura spirituală și mai mult, și mai mult, pe zi ce trece. Mă… cresc, în mod indirect, deși, evident, intențiile lor sunt cu totul și cu totul altele.

Diferența a făcut-o tocmai înțelegerea detaliilor… și, când zic detalii, mă refer nu doar la detalii legate de astea ocultele, ci la detalii legate de viață, în general. Detalii care însumează, practic, cunoașterea asta despre care tot vorbesc. A noastră, ca indivizi, și a noastră, ca o întreagă comunitate.

De-a lungul timpului, am înțeles că viața rănește, într-adevăr, dar și că majoritatea rănilor vin, de fapt, din noi înșine. Și doar noi suntem cei care putem face în așa fel încât puterea noastră să crească atât de mult, încât loviturile să nu mai provoace răni atât de mari, până la a nu ne mai răni deloc. Am înțeles că trebuie să fac, în permanență, cumva să-mi țin emoțiile negative întotdeauna la un nivel mai scăzut decât cel al capacității mele de a găsi soluții, orice ar fi… altfel o îmbulinez. Am înțeles că atitudinea… schimbarea atitudinii… a gândului de la “nu se poate” la “se poate”, de la “nu pot” la “pot”, de la “mi-e lene” la “trebuie”… înseamnă totul pentru o mai bună Eu. Am înțeles că… rezultatele dorite de mine în… orice capitol, nu numai în partea profesională… apar în cantități direct proporționale cu eforturile, cu pasiunea și cu dedicația cu care mă implic Eu.

Am înțeles că… dacă nu am ce să ofer… nici nu primesc. Că, dacă mi-era teamă, cândva, să mă scot la suprafață, se întâmpla pentru că mă îndoiam chiar eu de ceea ce eram atunci și că… era clar cazul să încep să umblu la asta… la a mă îmbunătăți, la a mă schimba radical chiar, pe-acolo pe unde era nevoie.

Am înțeles că toți, dar absolut toți… suntem și elevi, și profesori. Și că toți avem, înăuntrul nostru, capacitatea de a face ceva bun, de a fi utili, de a dărui o cel puțin o cărămidă la construcția întregii existențe. Și că, cu cât reușim să scoatem la suprafață mai mult din capacitatea asta, cu-atât mai bine ne e nouă, în primul rând. Cu atât rezultatele noastre sunt mai mari și mai îmbucurătoare. Mai… împlinitoare. Și mai… la locul lor, de fapt.

Acum mi-e cât se poate de clar că faptele ne întind drumul înaintea ochilor. Și, dacă alegem să stăm… facem gaură, dacă alegem să facem rău, mergem înapoi… în schimb, dacă alegem să facem bine… înaintăm cu siguranță.

Acum știu sigur că efortul meu alături de credința mea și de capacitățile mele… fac echipă bună împreună, pentru că, pur și simplu, simt. Simt în oamenii din jurul meu, simt în felul cum se mișcă lucrurile în ceea ce fac, simt în… coincidențele frumoase care se-arată tot mai des… tot mai frumoase… și tot mai clare și cu înțeles.

Însă n-aș fi reușit toate astea, dacă n-aș fi conlucrat cu micile, dar uriașele, în același timp… ajutoare… întru protecția mea. Și… pentru a împărtăși clar ce înseamnă relația asta de… prietenie, dacă mi se permite s-o numesc astfel, între un războinic și scutul lui, las aici imaginile pentagramei mele din argint și-ale modificărilor ei fizice, făcute într-un timp mai scurt de-un an.

 

Lasă un răspuns