Teoria cel mult lămurește, practica e cea care învață

Am auzit, în ultima vreme, extrem de multe amenințări lansate de către părinți la adresa copiilor care sună cam așa… “Dacă nu faci aia/ dacă nu ești cuminte/ dacă nu mănânci frumos/ dacă nu…/ dacă nu… îl sun pe Moș Crăciun și-i spun să nu-ți mai aducă nimic!”.

Mi-e clar, de când mă știu, că părinte nu ne este doar cel care ne face, ci, mai ales, cel care ne educă. Ce nu știm toți însă este că educația… forțată, făcută doar așa, la nivel teoretic, e doar o păcăleală… sau nu, poate este mai mult… o stârnire a unor forțe de nestăpânit în viitorul adult din actualul micuț. Ce vreau să zic este că îndesatul acestei educații teoretice pe gâtul copiilor nu face nimic altceva decât să-i subjuge poate pe moment… și să-i stârnească să devină niște rătăciți învolburați la maturitate. Mai ales dacă noi, ca părinți, nu facem ceea ce le cerem lor să facă. Mai exact, dacă noi, ca părinți, facem exact ca popa. Sfătuim să se facă ce zicem, nu și ce facem.

Și-o fi bun el, sfatul ăsta, dar tot pentru oamenii mari ca noi, pentru noi care avem discernământul cu noi, care avem înțelepciunea cu noi, care putem distinge binele de rău, care avem capacitatea de a alege dintr-o mare de informații pe-acelea potrivite nouă… Nu-i așa și pentru cei mici însă. Pentru că ei, până la o anumită vârstă, și anume până pe la zece, doișpe ani, nu învață deloc din critici. Ba critica îi ambiționează să facă precum nevestele… “Zic ca el, dar tot ca mine fac..!”.

Critica, retragerea alinturilor, pedepsele, “turnarea” la Moș Crăciun… toate astea nu fac nimic altceva decât să stârnească tristețe și furie în cei mici, nicidecum motivație. A-i pune la colț, a le întoarce spatele, a-i ignora… a-i lovi… astea înseamnă refuzuri pentru ei. Noi, ca părinți, refuzăm să fim acolo pentru ei, pentru a le explica de ce da sau de ce nu, pentru a le demonstra chiar de ce da sau de ce nu, pentru a-i învăța practic viața… pentru a-i inspira.

Privându-i de zâmbetul și de căldura noastră… îi împingem în camera aia obscură. În beciul ăla întunecat de care lor le este atât de frică… În pătratul rușinii, în dosarul celor plini cu defecte, în tabelul cu eșecuri. În prăpastia cu frici. În tendința de a refuza orice altă nouă șansă, doar pentru că ultima dată și-au cam luat-o și nu-și mai asumă ei niciun risc să mai treacă iar prin asta..!

Sună cunoscut, nu? Da, știu. Sună cunoscut. Și nouă ne e frică să ne asumăm riscuri. Și nouă ne e frică să demisionăm de la locul ăla de muncă de râs, care ne stoarce de orice vlagă pentru un nimic de bani. Pentru că… “Dacă și la următorul va fi la fel? Sau și mai rău de-atât?!”…

Odată certați, loviți, ba unii snopiți în bătaie… copiii se identifică cu o greșeală. Ei, în sine, devin o greșeală, în gândirea lor. Apoi încep să se simtă rușinați de propria lor persoană, încep să se retragă din mediul lor de joacă, de lângă ceilalți copii din parc… de lângă ceilalți colegi de birou…

Copilăria este, să nu uităm, cea mai importantă perioadă din viața noastră. Este acea perioadă în care învățăm și asimilăm lucruri esențiale despre… existența noastră. Ce nu realizăm, pe moment, noi, responsabilii cu educația din această perioadă… este că ea nu se poate derula înainte-înapoi. Copiilor nu li se poate șterge memoria, pentru ca alte informații să se încarce în ea, iar și iar, ori de câte ori greșim noi, ca oameni mari, ca… părinți… față de ei.

Cum se învață cel mai bine o meserie..? Nu cumva “furând”-o de la maeștri? Și-atunci de ce ne supărăm pe copiii noștri că înjură? Că scuipă? Că aruncă gunoaie pe jos? Că nu-și strâng jucăriile? Că nu se spală pe dinți înainte de culcare? Că nu se spală pe mâini înainte de masă? Că nu-și împart jucăriile cu ceilalți copii? Că mestecă cu gura deschisă? Că fură? Că țipă? Că traversează strada prin locuri nepermise (“Acum ești cu tati, dar când ești singur să nu faci așa, ai înțeles?!”)? Că nu-și respectă aproapele? Că nu-și respectă… părinții? Că nu-și respectă… propria persoană..?!

Oare pentru că… “Mami, tu să nu faci așa cum face mami, că nu-i frumos..! Tu să faci cum îți zice mami să faci, da?!”.

Da, mai pe scurt, le spunem, indirect, copiilor noștri că noi nu suntem exemple demne de urmat, dar avem, în același timp, pretenția ca ei să ne aprecieze și să ne iubească mai mult ca pe oricine altcineva din lumea asta mare.

Și-atunci… ei ce să mai înțeleagă, săracii..?!

Lasă un răspuns