Tatăl nostru care eşti în ceruri… aminteşte-ne de tine.

Ne-am dori cu toţii să eliminăm toate emoţiile negative şi opreliştile din viaţa noastră. Nu o facem pentru că sunt prea multe şi ni se pare că ar fi prea mult de făcut. Ne simţim neputincioşi în faţa lor. Ne simţim doborâţi şi îngreunaţi, împinşi în umeri de toate adunate şi trântiţi pe jos de unde parcă nu mai avem forţă să ne sprijinim în mâini şi să ne ridicăm. Parcă nici măcar gândul nu mai gândeşte drumul până sus.

Ne-am rezumat, de-a lungul timpului, la fizic. La bani, la trepte cât mă înalte, la case cât mai mari, maşini cât mai luxoase şi afaceri una peste cealaltă. Ne-am dedicat averilor şi succesului. Şi totuşi… dacă ne-am îmbogăţit atât de mult, nu reuşim să înţelegem de ce sărăcim de fapt. De ce, deşi afaceri apar şi prosperă, e foamete. De ce, deşi statele învârt bani care nu ne-ar încăpea în câmpul vizual de mulţi ce sunt, ne afundăm şi mai mult în râpă. Şi nu, nu mă refer doar la categoria săracă a oamenilor, ci şi la ăştia cu mulţi bani despre care vorbesc. Până şi ei… sau nu… mai ales ei sărăcesc. Se pierd în averi, nu mai ştiu ce să facă cu banii şi încep să-i cheltuiască pe lucruri care îi distrug, care îi omoară înainte de vreme… fizic, dar mai ales psihic.

Emoţiile negative şi opreliştile astea s-au înmulţit cu aceeaşi viteză cu care s-au înmulţit şi banii în lume. Nu mai înţelegem nimic din nimic. E haos total şi în mintea noastră şi în lume. Şi din cauza asta simţim că parcă nici măcar nu ne-am obosi să gândim o cale de ieşire. Simţim că “treacă, meargă” şi om muri şi om vedea noi ce-o mai fi după. Şi bine ar fi să nu mai fie nimic. Aşa am ajuns. Să nu ne mai pese nici măcar de moarte. Şi dacă vine ce?!

Cine mai ştie ce-i ăla lanţ trofic? Îl definesc şi eu. Lanţul trofic este un şir de relaţii bazate pe hrană între organismele componente ale unui ecosistem. Toate lanţurile trofice pornesc de la un producător primar. Totul logic până aici, da? Acum eu întreb… producătorul nostru primar care e? Şi lanţul nostru de iubire unde s-a rupt de am luat-o razna în halul ăsta?

Păi să zic. Dumnezeu. El e producătorul nostru. Şi zaua care a cedat în lanţul nostru este omul. Omul a cedat în momentul în care a uitat de Dumnezeu. În momentul în care singura lui lege a devenit… supravieţuirea. În momentul în care a făcut din viaţa lui o întrecere cu sine şi nu o comuniune. În momentul în care a încetat să mai vadă totul în ansamblu şi a început să vadă totul pentru el. În momentul în care singura lui credinţă a început să fie necredinţa. Şi şi-a creat astfel propriul lui lanţ trofic, al cărui producător a fost şi este necredinţa. Necredinţă care hrăneşte impasibilitatea, impasibilitate care hrăneşte grijile, griji care hrănesc suferinţele, suferinţe care hrănesc goliciunea sufletească. Goliciune sufletească care hrăneşta inexistenţa. Vidul. Vid care hrăneşte moartea.

Oameni fără de credinţă. Şi nu, nu sunt oameni răi. Sunt oameni buni, dar care nu mai cred în nimic altceva decât în hazardul propriei lor vieţi. Sunt oameni care, cuprinşi numai şi numai de spaimă, nu mai văd nimic bun în ziua de mâine, în oamenii din jurul lor. Sunt oameni care s-au lăsat lipsiţi de speranţa şi de bucuria vieţii şi nu mai cred în continuitatea ei în şi cu Dumnezeu. Sunt oameni care acum se mai bucură doar la material şi nu realizează că nici bucuria nu mai ştiu ei ce-nseamnă. Pentru că bucuria de bani nu e bucurie de fapt.

Dacă ne aşezăm un pic şi luăm o pauză de la tot circul în care trăim şi îl gândim pe Dumnezeu… înţelegem că emoţiile negative şi opreliştile din viaţa noastră, indiferent cât de multe ar fi ele, au o singură soluţie. Credinţa. Şi dacă producătorul nostru primar redevine credinţa… atunci ea va hrăni înţelegerea, înţelegere care va hrăni raţiunea, raţiune care va hrăni răbdarea, răbdare care va hrăni compasiunea, compasiune care va hrăni iubirea şi iubirea… iubirea ne va hrăni pe noi toţi.

Eu nu cred că există păcat, cred că există greşeală. Şi cred că există una singură. Lipsa credinţei.

Lasă un răspuns