Suntem și ceea ce facem

Și unii încă mai facem gunoi pe oriunde apucăm.

Doar ce m-am adunat în casă de la o plimbare liniștită de seară. Când mai aveam puțin până la bloc, observ în mijlocul intersecției de lângă o mașină cu geamuri fumurii staționată. Lângă ea, pe asfalt, zăcea cumințică o cutie goală de la McDonald’s. Încep să fierb, având în vedere că-s sătulă deja de nesimțiții cărora le tot spun pe stradă că le-a căzut gunoiul și care-mi răspund cu “Ridică-l tu, dacă vrei!”, asta dacă răspund. Dar trec, zic “Na, poate n-o fi de la ei lăsată cutia aia acolo…”.

Ajung în fața blocului și aud portiera deschizându-se. Îmi zic, în gând, “Stai să vezi că-s eu proastă, să vezi că cineva ia cutia și-o duce la coșul de gunoi!”, coș de gunoi care se afla chiar la trei metri de mașină. Deee unde atâta?!

Văd o mână subțire de domnișorică ieșind, rușinată, pe sub ușă, vezi, Doamne, pe ea n-o vede nimeni… punând în cutia de la Mc și un șervețel mototolit. Am zis “Gata! Până aici!”. Și mă întorc. Ajung lângă mașină. Prin foliile întunecate ale geamului văd o drăgălașă la vreo optișpe anișori, cu indulgență optișpe, iar la volan un la fel de drăgălaș și aproape la fel de tânăr ca ea. Bat în geam. Ea deschide portiera. O întreb, arătând spre mormănelul ei de resturi de la papa bun.

– Nu te supăra, aici e coș de gunoi cumva?
– Nu…
– Nu, nu e, într-adevăr. Dar știi unde e?

Mă întorc și îi arăt în spatele meu, la trei metri, adevăratul coș de gunoi. Și-am plecat. N-am mai așteptat să-i aud sfioasele scuze ochi în ochi, le-am auzit doar în urma-mi, spuse așa, cu jumătate de gură. N-am mai așteptat, pentru că eram atât de furioasă, că începeam sigur cu vreo teorie și nu voiam să par chiar așa bunică, pe lângă ei. Și noi ne mai mirăm că ne mătură apele, că ne mistuie focul, că ne sufocă aerul, că ne înghite pământul…

De respectuoși ce suntem cred. Cu natura și cu tot ce avem la dispoziție de la ea.

Toată lumea asta e plină de așa-zisele ‘probleme de mediu’. Eu le-aș numi, mai bine, probleme de comportament. Ale majorității. Că mai sunt și unii care întrețin diferite campanii și acțiuni pentru stoparea poluării, dar… prea puțini. Care-i un participant mare la toată “pedeapsa” asta dată de Dumnezeu? Gunoiul. Aruncăm de toate peste tot. Și problema cea mai mare nu-i asta, problema cea mai mare este aroganța cu care o facem. Avem impresia că nouă ni se cuvine totul, că noi stăpânim lumea, natura, tot.

De-asta, de-asta ne-nghit apele, ne arde focul, de-asta nu mai avem aer respirabil decât prin vârful muntelui… care mai are munte, că și de ăla ne batem joc grupa mare. Pentru că ne considerăm regii planetei și intoxicăm și distrugem tot. Nu doar că producem gunoi mai mult decât e cazul, dar îl și aruncăm pe unde ne vine nouă, fără să realizăm că, pe zi ce trece, ne îmbolnăvim tot mai tare, atât ca oameni, cât și ca societate.

Încet, încet ajungem să mirosim cu toții urât, estetica ajunge și ea să fie zero, populația de animale din mediul înconjurător se degradează, dispar definitiv specii, stresul crește, turismul se duce și el, banii se împuținează, sănătatea e deja pe butuci… și? Ce ne mai rămâne? Încotro ne îndreptăm? Spre autodistrugere, bag eu seama…

De ce? De needucați, ăștia care nu știm ce-i aia cumpătare și la ce folosește ea, și de ignoranți, ăștia care trecem pe lângă ei și ne facem că nu vedem și că nu auzim ce se întâmplă.

Mai mereu, când povestesc cuiva de-astea, aud numai “Într-o zi, o să ți-o iei tu, dacă o mai ții așa…”. Nu-mi pasă, jur. Mi-o iau fără niciun regret!

Lasă un răspuns