Suntem pe drumul spre iubire…

… atunci când am înțeles, în sfârșit, că nu ajungem la ea, până când… nu ajungem, mai întâi, la noi înșine. Până când nu ne descoperim pe noi înșine și până când nu ne dezvoltăm pe noi înșine.

Suntem pe drumul spre iubire… atunci când devenim adulți, când încetăm să mai învinovățim pe toți și pe toate în jur de ce ni se întâmplă nouă. Când devenim acel cineva de care… ne-am îndrăgosti chiar noi. Acel cineva pe care ni-l dorim și noi, la rândul nostru, în viața noastră. Când încetăm să ne mai comportăm iresponsabil și începem să ne asumăm viața asta pe de-a întregul. Când încetăm să mai trăim captivi în propriile emoții negative și începem să rezolvăm din sursele lor… care tot în noi sunt, nu altundeva.

Suntem pe drumul spre iubire atunci când… încetăm să mai avem pretenții de la altcineva și începem să le avem de la noi înșine. Când ne retragem de pe drumurile alea eronate, pe care ne-am poziționat din inerție, nu din rațiune. Când încetăm să ne mai dorim schimbări de la oamenii din jurul nostru și începem să facem schimbări la noi înșine. Când facem noi cu noi toate cele necesare pentru ca acele filme vechi și dureroase din trecutul nostru să nu se mai repete. Când încetăm să mai trăim fiind niște… dependenți. Când încetăm să ne mai scuzăm eșecul descriindu-l ca fiind un “rău necesar” pentru… “dulcea împăcare”. Când încetăm să ne mai ascundem în spatele dramei doar ca să primim și noi puțină atenție. Când încetăm să ne mai mulțumim cu vase sparte și începem să ne șlefuim propriul diamant.

Când… devenim capabili să ne adaptăm, din mers, la orice schimbare, la orice neprevăzut. Când vedem viața la fel cum vedem marea… și pe noi ca fiind un vas care știe să se bucure de zilele liniștite, cu răsărituri de soare, dar care știe să facă față și furtunilor și zilelor întunecate. Când… încrederea în ea, în viață, devine un instinct. Când încetăm să ne mai speriem în fața problemelor și începem să le tratăm cu un simplu… realism. Când comunicarea înlocuiește mândria, intuiția frica și… sufletul egoul.

Când încetăm să mai vedem… defecte și începem să vedem… meniri. Când toate se transformă, din haos, într-un puzzle având toate piesele la locul lor, bine potrivite. Când nu ne mai e frică să punem totul pe masă, indiferent ce am primi, ca reacție, din jur. Când corectitudinea și respectul ne caracterizează… înainte de orice. Când tendințele de a manipula, de a construi viitorul prin mijloace ascunse, întortocheate… dispar pentru că… nu ne mai atrag. Nu ne mai plac, pur și simplu.

Când lăsăm la o parte compromisul de “dragul” a ceea ce avem și acceptăm căutarea a ceea ce va fi să fie. Când încetăm să stingem lumina în noi, pentru a încerca s-o menținem aprinsă în afara noastră. Când percepem fericirea venită din jur ca fiind doar un bonus, pentru că noi știm deja cum să fim pe deplin fericiți cu noi înșine, din noi înșine. Când exteriorul există alături de noi pentru a avea cu cine să împărtășim și să… ne împărtășim, nu doar ca o presupusă sursă de stări de bine.

Când încetăm să ne mai sacrificăm și începem să ne… construim. Când începem să fim mulțumiți de cine suntem, de ce facem pentru a ne câștiga existența, de ce însemnăm noi în propria noastră viață… dar și în jur.

Când mintea noastră dezvoltă planuri având la bază o atitudine corectă atât pentru noi, cât și pentru ceilalți. Când convingerile noastre ne fac mândri, nu rușinați și ascunși. Când încetăm să mai blestemăm trecutul și toate încercările la care el ne-a supus. Când încetăm să ne mai plângem de milă. Când, în loc să ne concentrăm pe probleme, căutăm soluții. Când noi stăpânim furia, nu ea pe noi. Când ne apreciem și corpul în egală măsură cu sufletul, având grijă să le hrănim pe amândouă cu obiceiuri benefice, lipsite de toxicitate și negativism. Când încetăm să ne dorim schimbarea de azi pe mâine, înțelegând că suntem, în permanență, rezultatul lucrurilor mărunte practicate zi de zi.

Când singurătatea nu ne mai sperie, chiar dacă uneori ni se pare că ne-ar putea însoți o viață…

Suntem pe drumul spre iubire… atunci când sentimentele și rațiunea conviețuiesc în noi… în echilibru.

Lasă un răspuns