Suntem bolnavi de sociopatie

Şi nu, nu e vina noastră că am fost crescuţi de-a-n boulea, într-o societate sărăcioasă într-ale informaţiei şi conştiinţei. Dar e vina noastră dacă alegem să continuăm să trăim la pasul acestei societăţi. E vina noastră dacă alegem să ne târâm şi să îi creştem şi pe alţii care vin după noi tot fani ai târâtului. E vina noastră dacă alegem să fim în continuare, la fel cum au făcut-o şi toţi ceilalţi de până acum, nişte prădători sociali. E vina noastră dacă alegem doar să părem nişte nevinovaţi, bieţi amărâţi loviţi de ghinonul neşansei, când, de fapt, suntem singurii vinovaţi de propria noastră stare, pentru că nu putem osu’ la treabă să schimbăm ceva.

Ştiu că sună cam dur cuvântul ăsta… sociopatie. Dar se traduce simplu… boala societăţii. Şi majoritatea o avem. Majoritatea împingem conştiinţa undeva în spate, ca să scoatem la înaintare ce-i mai la îndemână, adică farmecul aparent şi puterea de manipulare de care dispunem. Majoritatea ne modificăm comportamentul nu în funcţie de ceea ce simţim, ci în funcţie de ceea ce avem nevoie de prin împrejurimi. Ba chiar sărim şi calul, încercând să îi facem pe alţii paranoici, nu pe noi nepăsători şi ignoranţi. Îi acuzăm pe alţii că fac din ţânţar armăsar şi facem tot ce ţine de noi ca să îi subjugăm şi să îi marginalizăm. Îi acuzăm pe alţii că gândesc prea mult, nu pe noi că gândim mult prea puţin. Îi acuzăm pe alţii că văd în noi ceva ce nu există, când, de fapt, noi suntem cei care nu acceptă că cevaul ăla chiar există. Ne văităm că, deşi noi suntem “pâinea lui Dumnezeu”, alţii nu sunt deloc în stare să vadă asta.

În noi cam zace o mare dramă, bag seama. Şi ne lipim, pe zi ce trece, de ce şi cine întâlnim mai frumos în jur, pentru ca, mai apoi, când ne plictisim de atâta frumuseţe la nivelul căreia noi nu reuşim să ajunem doar pocnind din degete, aşa cum ne-am dori, începem s-o distrugem. Ni se ia de atâta bine văzut la alţii şi începem să împroşcăm cu noroi. Minţim, trădăm, după care tot noi ne victimizăm. Facem pe alţii să se simtă vinovaţi de propriile noastre frustrări.

Şi devenim sensibili. Şi emotivi. Şi plângem. Şi iar lăudăm şi lingem în urechi, apoi, când vedem că iar nu obţinem ce urmărim, iar scuipăm, acuzăm, insultăm. Şi uite-aşa ajungem să părem nişte… nebuni. Uite aşa ajungem şi să… fim respinşi. Pentru că zicem sigur şi clar ceea ce zicem, dar, dacă vedem că am mucit-o cu ce-am zis, o băgăm repede pe-aia cu “M-ai înţeles tu greşit!”. Pentru că ne punem singurei pe un piedestal atât de înalt, că nu mai înţelegem, la un moment dat, nici noi ce, Doamne, iartă-mă căutăm acolo.

Pentru că provocăm haos. Un haos nefondat. Prostesc. Fără folos. Pentru că asta avem în noi. Asta ne-a oferit societatea şi noi asta am acceptat. Şi continuăm să acceptăm, pare-mi-se. Pentru că e mai uşor aşa, cu toate chiar la botul nostru aduse. Nu mai contează că ne sunt aduse numai stricăciuni şi resturi. E mai simplu să pice para direct în gură. Ce dacă para aia pică pentru că-i mucegăită şi nu mai e de folos în copac? Să fie primită şi-aşa!

Ne place să fim bolnavi cred. Observ că încă ne coafează sociopatia asta. Noroc cu antidotul, rătăcit în umbra lumii. Noroc cu intuiţia. Norocul cu ceasul bun. Noroc că mai nimerim câte-o “întâmplare” în viaţă care ne aprinde câte-un beculeţ. Noroc că mai întâlnim câte un om, câte o floare, câte-un răsărit care să ne dea câte-o idee bună. Sau măcar o speranţă. Noroc că suntem încă liberi, în toată încătuşarea asta generală.

Şi noroc că… norocul nu există. Asta înseamnă că nici “întâmplător” nu există. Şi că nu există nici ghinionul. Există doar alegerea. Către deschidere, către intuiţie, către energie, magie, sens. Ah, şi mai există şi motivul. Există un motiv în orice. În orice stare de singurătate, în orice stare de nervi, în orice durere de cap, în orice ceartă, în orice experienţă, în orice ciocnire cu exteriorul. Şi-n orice ciocnire cu interiorul.

În orice viaţă! Da, există motiv în orice viaţă. Contează să-l şi descoperim.

Lasă un răspuns