Sufletul nu are în vocabularul lui cuvântul ’imposibil’

Mintea, în schimb, da. Mintea e aia care limitează. Mintea e aia care descurajează. Care opreşte. Care întreabă. Care răspunde… de cele mai multe ori, în necunoştinţă de cauză. Mintea e aia care împiedică. Mintea e, uneori, imposibilul în persoană. Pe când sufletul… sufletul doar este. El ştie că este şi face tot posibilul să fie. Atât. N-are limite. N-are neputinţe. N-are cer şi pământ. El are şi este totul. El are şi este propria lui casă oriunde în lume. Oriunde în întreaga existenţă. Sufletul gândeşte cum să fie. Mintea gândeşte doar cum să mai pună nişte oprelişti.

Iar eu trebuie să fi făcut multe şi mari greşeli în trecut, prin alte vieţi, de-am fost atât de plină de piuneze, atât în suflet, cât şi în minte, în viaţa asta. Pentru că viaţa mie mi-a arătat nişte lucruri zguduitoare încă de când eram eu mucea mică. Aveam nişte vise din care mă trezeam înglodată în vomă şi plânsă toată. De frică. Nici acum, om mare fiind, dacă mă storc cât pot eu de mult ca să explic în cuvinte ce anume mai exact visam, n-aş şti. Tot ce ştiu este că mă aflam blocată într-un punct fix pe o sârmă rulantă, că în faţa mea se afla un televizor şi că urma să picăm în gol, atât televizorul, cât şi eu. Televizorul, în cele din urmă, pica, eu niciodată. Pe când începusem să visez asta, cred că nici nu ştiam ce era ăla televizor, atât de mititică eram. Şi mi-era atât de frică de moartea din vis, că mă trezeam nebună. Disperată. Urlând. Lovindu-mi părinţii. Neştiind însă şi de ce.

Acelaşi vis s-a repetat vreme de vreo zece ani cred. Identic. Şi la fel de neclar şi de nedescris în cuvinte era de fiecare dată atunci când mă trezeam din el. A dispărut însă în momentul în care în mintea mea a apărut pentru prima dată ideea de… schimbat lumea. De ceva în neregulă cu realitatea în care trăiam. A dispărut în momentul în care am ridicat pentru prima dată mâna împotriva celor ce începuseră deja parcă să-mi pară nelalocul lor. În momentul în care am înţeles că ambalajul nu prezintă întotdeauna întocmai conţinutul lui.

Mi s-a desenat cumva pe tablă. În mod repetat şi înfricoşător. Mi s-a atras atenţia aşa cum nu mi-aş fi dorit în veci să-mi fie atrasă. Prin frici. Spaime. Întuneric. Panici. Imagini sumbre. Moarte. Morţi vechi, noi. Vise. Senzaţii şi sperieturi de toate felurile. Toate mă făceau tot mai des să mă întreb… de ce? Şi… de ce eu? Aşa cum cred că ne întrebăm majoritatea în momentele neplăcute ale vieţilor noastre. “De ce eu?!”…

Păi pentru că fusesem cucerită deja de confort. De societate. De mers cu turma. De scuze şi de alte piedici puse în calea evoluţiei mele. Şi trebuia să mă trezească cineva. Pentru că, dacă aş fi crescut în ritm cu lumea, aş fi lucrat şi acum împotriva mea, nu în beneficiul meu. Aş fi lucrat şi acum împotriva omenirii şi-a evoluţiei ei, nu în beneficiul ei şi-al nostru, al tuturor. Aş fi permis şi acum vocii tâmpite din capul meu să-mi spună “Lasă, mai e şi mâine o zi.”. Aş fi permis şi acum măgarului de televizor din visul meu să-mi spele creieraşul. Şi viselor şi dorinţelor sufletului meu să stea la mucegăit, bine ascunse şi încuiate într-o cutie plină de praf.

Şi n-aş fi avut eu acum suflet şi ochi deschişi ca să citesc toate mesajele pe care le-am primit dintotdeauna, fie în faţă, fie în vis. N-aş fi ştiut eu să recunosc ce e cu mine şi ce e împotriva mea. N-aş fi căpătat eu curaj suficient ca să recunosc că, de cele mai multe ori, chiar eu mă aflam împotriva mea şi nu cu mine. Chiar eu dădeam în cap, chiar eu scuipam, chiar eu răneam, chiar eu fugeam, amânam, anulam, mă făceam că nu aud, că nu văd. Chiar eu ignoram propria mea viaţă. Treceam pe lângă ea, prefăcându-mă că nici măcar n-o văd. Prefăcându-mă practic că eu nu exist.

“De ce să fac azi, când pot să fac mâine?”
“De ce să-mi urc fundul pe-o bicicletă, când mâncarea se aşază mai bine dacă dorm o oră?”
“De ce să mă relaxez citind o carte, când pot să mă joc sau să stau degeaba?”

De ce să mă fi energizat cumva, când puteam să zac în continuare în neştiinţa mea?

Dar uite că, şi dacă ar fi fost, la un moment anume, tentant pentru mine, cineva de sus nu m-a lăsat. Cineva din mine nu m-a lăsat, mai bine zis. Şi mi-a fript nişte bobârnace bune, ca să mă scoată din zona aia proastă de confort, în care m-aş fi târât aiurea la nesfârşit, dacă aş fi păstrat-o în obicei. Cineva din sufletul meu ştia mai multe decât vedea deşteapta de mine cu mintea şi mi-a tras nişte şuturi în fund, ca să sar un pic din peisaj şi să observ că treaba nu-i chiar aşa cum pare.

Şi uite aşa, subtil, încet, încet, cu câte un pas mic, după un alt pas mic… am început să mă întreb, din ce în ce mai des şi mai mult, despre interior. Am început, din ce în ce mai implicat şi din ce în ce mai atent, să aflu de ce. De ce toate, de ce mie, de ce, de ce, de ce. Mi-am dat seama, cu timpul, că programele induse în creierul nostru sunt una, viaţa e cu totul şi cu totul altceva. Şi-am renunţat la vocea aia seacă din mintea mea, în favoarea mesajelor intuitive venite din sufletul meu. Am ales amarul, dar promiţătorul adevăr, nu o falsă dulceaţă a unei mari şi sfruntate minciuni.

Încă am televizor în casă, dar telecomanda mea ştie doar anumite canale. Vocea minţii mele încă scoate sunete, dar aleg s-o ascult doar când nu-i afonă. Visele încă-mi bântuie nopţile, dar acum ştiu să le descifrez chiar în timp ce le am.

Ah, şi acum nu-mi mai plac scuzele. Nici ale mele, nici ale altora. Cum apare câte una, nişte pitici îmi înfig nişte degete în urechi şi încep să lălăie suficient de gălăgios cât să nu aud nimic din ce m-ar putea ţine pe loc. Pentru că acţiunea m-a condus în locul unde mă aflu acum, nu lenea. Decizia de a face m-a crescut, nu zona de confort prost trasată şi greşit înţeleasă. Pentru că sufletul meu ştie toată treaba asta cu viaţa şi scopul ei mai bine decât mine. Eu doar am învăţat să-l ascult şi să mă las ghidată de cine şi de ce trebuie.

Lasă un răspuns