Sufletele pereche se strigă, se aud şi îşi răspund în linişte

Încă de pe la începuturile noastre am fost câte doi. Un el şi o ea. Ceea ce cred eu… este că pentru fiecare el există câte o ea. Da, da, ştiu că vor exista guri care vor spune că numărul bărbaţilor nu egalează numărul femeilor. Îhîm… Corect. Numărul bărbaţilor… în viaţă nu egalează numărul femeilor… în viaţă. Totul corect până aici. Dar să nu uităm că suflete există şi în altele decât în noi, oamenii. Şi să nu uităm şi că sunt suflete care mai vin, pleacă, uneori revin… cam de câte ori şi sub câte forme e nevoie. Da. Ceea ce cred eu e că trăim nşpe vieţi. Nşpe vieţi în care putem întâlni pe acest el sau această ea, pe care numim sufletul nostru pereche.

Sunt întrebată destul de des “Toţi îşi întâlnesc sufletul pereche?”. Iar răspunsul meu este “Da, dar nu ştiu în care dintre vieţi.”. Totul depinde de cât de conştienţi suntem de scopul nostru, de cât de… la locul nostru stăm pe calea sufletului nostru spre împlinire şi… de cât de ascultători de sine suntem. Dar cred cu îndârjire că Dumnezeu ne-a lăsat în perechi. Suflete pereche. Cercuri formate din jumătăţi. Familii formate din câte două suflete. Pereche. Complementare. Legate. Pe veci. Familii alături de care a mai lăsat şi alte familii, prieteni, lecţii, spectacole… şi libertate. Da, ne-a mai lăsat şi o cheie… această libertate. Cheia care poate descuia… sau încuia… orice uşă. Libertatea de a alege între bine şi lipsa acestuia, între iubire şi lipsa acesteia, între Dumnezeu şi… lipsa acestuia.

Eu? Şi eu sunt jumătate dintr-un întreg. Sunt jumătate din ceea ce Dumnezeu a lăsat să împlinesc. Sunt jumătate din familia mea. Sunt unul dintre cei doi stâlpi de rezistenţă ai unei iubiri. Sunt jumătate dintr-un “învăţător” care-şi educă elevii. Sunt un părinte din doi. Eu sunt mamă. Jumătate din acel vas care poartă dragostea şi pacea mai departe de-a lungul timpului. Şi mai sunt… sufletul pereche al sufletului meu pereche.

“Cum recunoaştem sufletul pereche?” este o altă întrebare pe care o aud frecvent. Ei bine, uneori e posibil să nu îl recunoaştem. Să apară deghizat în ceva ce nici n-am concepe să avem alături. Ceva ce nici măcar nu ne atrage, dar care ne învăluie într-o forţă misterioasă, de nedescris. O forţă care ne spune să înaintăm cu încredere înspre… ceva cunoscut. Ceva plin de senzaţii, un tot inexplicabil, conexiuni deja cunoscute, dar care nu au logică. Ceva de care ne leagă un sentiment care ţine veşnic. Un sentiment care are însă şi el doar un anumit timp când se lasă resimţit. Timpul când doar ce am terminat de învăţat alfabetul vieţii de unul singur şi suntem în stare să comunicăm în doi. Timpul când aşezăm ultimele experienţe de unul singur într-un sertar şi îl deschidem pe următorul pentru a-l umple în doi.

Sufletele pereche împărtăşesc o linişte deplină, fără de secrete, fără de piedici. Ba chiar şi mute, ele se înţeleg din priviri. Şi oarbe… ele se înţeleg din atingeri. Sufletele pereche vorbesc fără cuvinte, chiar şi fără să se privească în ochi. Sufletele pereche se simt. Doar se simt. Sunt atât de conectate încât îşi aud minţile… fără măcar să se fi văzut vreodată. Şi se cheamă mereu… se cheamă pentru a păşi împreună pe aceeaşi cărare, binecuvântată cu bucuria iubirii veşnice. Din nou şi din nou… până ce ating împreună împlinirea.

5 Comments

Lasă un răspuns