Suflet – minte, motivație – bani

Nu invers și nici de capul lor, separate sau combinate altfel.

Știu că sfințenia din noi vorbește des și spune, de cele mai multe ori, că banii nu aduc fericirea, dar vine și realismul cu continuarea care zice că o întrețin. Într-adevăr, banii nu trebuie să fie… moneda de schimb, când vine vorba de moralitate, meniri, destine, evoluție… existență… însă ei fac parte din toate astea. Și vorbim despre o parte chiar importantă.

Am mai auzit și alte vorbe din popor (…sunt înnebunită după ele și înțelesul… subînțelesul… lor!) care mi-au răsunat printre becurile minții și pe care le-aș adăuga aici. Cică nu-i bine să ne fie frică de bani, că ei ne iubesc și ne vor binele și, datorită acestora, preferă să ne ocolească, ca să nu ne facă vreun rău speriindu-ne… Și cică nu e bine nici să urâm banul. Să nu-l considerăm un nenorocit, că-l rănim și nu mai vrea să mai audă de noi în veci… Nimic mai adevărat. Obișnuiam să le fac pe-amândouă. Obișnuiam să fiu haotică din toate punctele de vedere, când venea vorba de muncă, bani, datorii, merite, neajunsuri. “Fir-ar ei să fie de bani nenorociți!”… “… că fără ei nu poți să faci nimic!”… nu? Sună cunoscut, nu?

În timp, pe măsură ce cuțitul îmi ajungea din ce în ce mai aproape de os, am început să mă întreb de ce naiba e așa. De ce sunt eu atât de împiedicată, că proastă nu-s… de ce, în loc să mă descâlcesc, mă încâlcesc mai tare, de ce, de ce, de ce. Nu era ca și cum nu eram în stare, că eu chiar eram… Mintea îmi mergea, idei aveam… numai spor la bani nu. Nu mai zic de independență din punct de vedere material… Pe vremea aia… nici în visele mele!

Mi-am dat seama că greșeam. Față de mine, dar, mai ales, față de abilitățile mele și, nu în cele din urmă, față de ban în sine. Am înțeles de ce doamna mea învățătoare, diriga din generală, diriga din liceu, profi și mulți alții prin mâna cărora am mai trecut eu în copilărie și adolescență ziceau despre mine că-s “brânză bună în burduf de câine”. Învățam în dorul lelii. Apoi… aveam să lucrez la fel. Dar așteptări și pretenții… de primă clasă, nu s-ar fi pus problema altfel!

Pe parcursul cunoașterii mele… lucrurile astea au început însă să se schimbe. Odată ce mă schimbam eu, se schimbau și toate… accesoriile mele. Tendințele mele, obiceiurile mele… voința mea. Perseverența. Motivația. În timp, m-am surprins din ce în ce mai motivată de subtil, de satisfacția la nivel de sentiment, nu la nivel material, brut. M-am trezit din ce în ce mai pornită pe a concepe idei, pe a trage în realitate valori morale, nu pe a-mi umple portofelul. Portofel de care… începusem să cam uit oricum.

Da… deși trecutul meu încurcat și anevoios din punct de vedere bănesc mă mai trăgea, din când în când, de perciuni, începusem să uit de grija grosimii portofelului, pentru că în mine răsărea încrederea. Știam că, în sfârșit, fac ce trebuie și că, odată ce m-am poziționat pe calea mea, odată ce m-am prins de firul potrivit mie… aveam să fiu susținută. Știam că… aveau să vină și rezultatele.

Viața asta nu se rezumă doar la bani și la transferul lor de colo, colo. Viața asta este o artă. Să fim împliniți noi este o artă. Un adevărat tablou pictat… în timp. Nu viața este cea care se leagă și depinde de bani, ci banii sunt cei care depind de viață. De calitatea ei. De plinătatea ei. De… motivațiile ei. Noi nu trebuie să avem ca țintă o sumă de bani, nemaicontând cum și prin ce mijloace sau activități îi facem. Noi trebuie să avem ca țintă tocmai activitatea. Iar dorința de a avea bani trebuie să fie subordonată activității, nu invers.

Nu-i ușor. Nu că nu-i ușor… e foarte greu..! Dar e un câștig autentic, atât din punct de vedere sentimental, spiritual, cât și din punct de vedere material. Nu-i ușor deloc… De multe ori intervine tendința de a abandona… intervine plictiseala, intervin o mulțime de tentații care să ne facă să zicem “E prea greu, sigur trebuie să existe și o altă cale, mai ușoară.”. Însă, așa cum zic eu mereu, odată ce-am ieșit de sub incidența părinților, trebuie să conștientizăm că noi nu devenim ai nimănui, liberi să ne facem de cap, nepăsători fiind de repercusiuni… Nu devenim oameni fără un control, fără reguli și responsabilitatea de a le urma. Odată deveniți majori, intrăm sub incidența… noastră. Noi devenim propria noastră responsabilitate. Noi suntem cei care trebuie să ne impunem o conduită, un program, limite, libertăți, dar și atribuții, în așa fel încât să ne asigurăm că evoluăm. Că nu stagnăm sau, mai rău, că nu dăm înapoi. Că nu picăm în hău. Că nu ajungem… ca vai de capul nostru.

Dacă reușim să ne conectăm la sinele nostru și-i dăm o țintă aparte, o motivație, sigur reușim să devenim niște oameni câștigați din toate punctele de vedere… incluzând aici și succesul material… banii. Nu, nu ăia “nenorociți”. Eu am învățat să-i respect. La fel de mult ca pe mine însămi. Inclusiv în portofel acum mi-i țin la fel de ordonați ca pe șosete. Cap la cap, călcâi la călcâi.

Nu banii trebuie să ne conducă, ci motivația din spatele lor. Banii nu-și au locul în inimile noastre, ci în minte, clar. Iar mintea trebuie să fie supusă inimilor noastre, nu invers. Așa cum banii trebuie să fie supuși motivației… nu invers.

Lasă un răspuns