Specialul stă în unicitate și în neașteptat, nu în ce-i evident

Am fost artistă de mică eu. Am făcut balet, mă! Pentru o perioadă scurtă de timp, că mi-a zis mama din clasa-ntâi să pun mâna să învăț și să las activitățile astea “care n-au niciun viitor”. Aveam fundul un pic cam mare, ce-i drept, nici eu nu prea cred că mi-aș fi dat mari șanse la vremea respectivă, având în vedere că abia-mi ridicam cracu’ la bara de perete. Apoi a urmat o altă perioadă, mai lungă de data asta, în care aproape că m-am considerat un fel de antitalent. Nu tu cântat, că spărgeam geamuri, nu tu sport, că mi-era lene, nu tu un instrument muzical, că… nu știu de ce, nu tu nimic. Doar nervi. Nervi, înverșunare, stat bine închisă în mine, încasat diverse din exterior. Ah, da, uite un talent la vremea aia. Eram o bună încasatoare. Nu scoteam un sunet, oricâte și oricât de dureroase ar fi venit spre mine.

Până m-am săturat. Mă dureau prea des și prea tare vânătăile făcute la mâini din lovituri în perete… singură de nebună prin casă. Parc-aș fi cântat… dar situația vocii mele nu se schimbase. Așa că… m-am apucat de sport. Am început să ies prin parcuri, la pas întâi, să vorbesc cu copacii. Singură nu, singură vorbeam doar la mine acasă. Apoi am început să și alerg. Câte 50 de metri pe seară, că de… eram încă în perioada în care a mă lăsa de fumat era un chin. Și aveam și ceva vechime în acest “altfel de sport”. De la o săptămână la alta creșteam de la 50 de metri la 150, 150 – 300 și tot așa. Știu, e de râs, dar nu puteam mai mult. Simțeam că mă sufoc și că-mi behăi plămânii cu totul afară. Doar că n-am renunțat. Taurul are coarnele mari. Așa am ajuns să dau ture de câte șapte kilometri pe seară. Apoi paișpe. Pentru că-mi dădusem seama că nici să fumez nu-mi mai venea, nici să f*t pumni în pereți și nici să bag toate mizeriile din jur în seamă. Apoi am trecut la tuns. Da, m-am apucat să mă tund singură. Să mă ciuntesc la început, de fapt, după care să mă și tund. Pentru că tot ciuntită plecam și de la ce saloane frecventam eu oricum. Le ziceam cum voiam eu, mă tundeau cum voiau ele. Așa că a fost mai bine să învăț să mă tund eu cum vreau eu. Apoi să-mi tund și prietenele. Și prietenii, că doar aveam mașină de tuns în casă… (îmi tundeam câinele cu ea). N-a murit nimeni. Ba chiar era toată lumea încântată. Și-am zis să trec și la afaceri. M-am apucat de o firmă de de toate, că nu mi-a fost greu să găsesc câte unul bun pe tarlaua lui care să-și facă partea. Doar că… n-aveam bani. N-aveam bani de nimic. Așa că m-am apucat să învăț. Cum să fac aia, cum să fac aialaltă, cum să fac de toate. Și mi-au ieșit. Azi mai urâte, mâine mai frumoase, poimâine n-aveam chef, dar eram nevoită, că altă sursă de venit oha, renunțasem la locul de muncă. Am trecut astfel de la chinul exterior la un chin impus de mine din interior. Mi-am zis că, dacă tot e să fie chin, măcar să fie unul constructiv.

Eram, așadar, o puștoaică “de afaceri” care făcea mișcare în aer liber constant și mai și tundea în timpul liber. Mă apucasem și de unghii, dar doar de-ale mele. N-am fost suficient de motivată de domeniu ca să m-apuc de investit în ustensile și altele, așa că m-am rezumat la a avea eu unghiile, vorba aia, “ca o carte de vizită”. Vânzări, design, dezvoltat afaceri, construcție website, casă, masă, câine, prieteni, valurile vieții, relațiile… tot ale vieții, certuri cu ei, cu ele, cu ai mei. Printre toate astea scoteam încet, încet capul afară din găoace. La vremea aia nici nu realizam că fac asta, pentru că mie uneori, destul de des, de fapt, mi se părea că mă afund și mai tare. Pentru că responsabilități și mai multe, pentru că timp liber mai puțin, pentru că stres, pentru că o grămadă la puterea a doua față de înainte când cu pumnii în pereți. Una peste alta, motivația, falsă uneori, m-a ținut pe un drum în mers constant. Că mă mai împiedicam eu, că mai cădeam și-mi rupeam gura, că ce se mai întâmpla, mergeam, nu zăceam. Ieșisem din prostia mea de om tăcut. Căpătasem încredere în mine, în sfârșit, pentru că aveam o bază. Aveam ceva ce făcusem eu cu mâna mea. Haotic, nehaotic, dar cu mâna mea.

Ba chiar am început să și citesc. Nu, nu ca în copilărie când stăteam câte o oră închisă în dormitor cu cartea-n brațe, citind câte trei rânduri de pe o pagină și dând alte 50 fără să văd nici măcar o literă, visând la cai verzi pe pereți. Nu. Am început să citesc pe bune. La început am avut o criză “existențială”, pentru că îmi dădusem seama că există prea multe cărți și că nu am cum să le citesc pe toate, nu știam cum să aleg din atâtea, pentru că mi se părea interesantă și aia și aia și voiam să devin eu o extracultă peste noapte, dar am reușit să încep cu ce mă durea mai tare în tinerețile mele alea dramatice. Cu noi, oamenii. De ce suntem așa cum suntem, cum să înțeleg comportamentele pe care le avem… mai pe scurt, de unde atâta haos și cum, Doamne, iartă-mă! să scăpăm de el. M-am pierdut în ele toate. M-am pierdut până m-am regăsit. După care m-am apucat de scris. Văzusem eu în astrograma mea o treabă legată de asta și mi-am amintit și de scrierile mele din copilărie, arse undeva pe la sfârșitul liceului în valurile frustrărilor adolescenței, și m-am așezat la calculator să văd dacă mai iese ceva bun din mine.

Si uite că scriu și-n ziua de astăzi. Și nu, nu m-am apucat nici acum de cântat, dar încă vorbesc singură prin casă. Încă mă tund singură și-mi place să mă numesc omul bun la toate. Pentru că sunt. Eroul vieții mele.

Lasă un răspuns