Singurătatea este primul și cel mai important pas către fericire

Întotdeauna am fost omul care s-a preocupat și de cum arată privit din spate, nu doar din față. Întotdeauna, când mi-am aranjat părul, am avut grijă să arate drăguț și din spate, nu doar din față. M-am privit mereu în oglindă, înainte să ies pe ușă, însă am avut grijă să mă privesc din toate unghiurile. Nu m-am privit, ce-i drept, dintotdeauna și în suflet. Și nu m-am privit… ce-i drept… dintotdeauna din respect pentru mine însămi. Până mai acum câțiva ani, mă priveam din teama de critică, din teama de a nu fi arătată cu degetul. Din teama de a nu auzi în urma mea “Uite-o și pe-asta, cum îi stă părul la spate! Bine că și l-a aranjat doar cât s-a văzut în oglindă…”. Mă priveam din teama de a nu fi luată în râs… cum îi luam eu pe alții care nu erau la fel de fixați și de boiți ca mine… Din… orgoliu prost. Și frustrări… goluri… urâțenii și ce mai aveam eu, din plin, prin mine.

Am primit însă de la viață fix ce… am avut pretenția să primesc. Boială și frustrări multe. M-am primit pe mine. S-a întâmplat în așa fel încât să rămân eu cu… “perfecta” de mine. Și-atât.

Pe cât de tare mă băteam eu cu pumnii în piept că-s alții nedrepți și nelalocul lor și că eu nu-s așa și că eu sunt bună și blândă și uite nenorociții ce fac ei… pe-atât de aproape m-a pus pe mine viața, ochi în ochi, inimă în inimă, cu mine însămi. Mi-a luat ea, drăguța, și tot ce iubeam, și tot ce uram… și m-a lăsat… cu mine. Să văd și eu cum arată… “perfectul”. Să mă văd și eu pe mine cum sunt, dacă tot mă dădeam atât de tare în spectacol.

Am rămas singură. Deloc lipsită de puteri însă. Mi-a fost lăsată puterea de a lupta. Și, dacă nu mai aveam cu cine să mă lupt prin împrejurimi, m-am apucat de luptat cu mine. Cu bazaconiile din capul meu, cu fluturașii picați din cer, cu etichetele pe care chiar eu obișnuiam să le pun, deși asta era ceva ce m-a durut mereu la comportamentul celorlalți… M-am apucat de luptat cu emoțiile mele, cu depresiile mele, cu psihicul meu… cu mintea mea și cu… slăbiciunile ei. Cu… dependențele mele. Și, pe măsură ce înaintam în lupta asta… îmi dădeam seama… cât de multe nu știu… în legătură cu cât de multe mă înșelasem… cât de multe mai erau…

Totuși… în timp ce mie mi se părea că trăiesc o greutate de nedescris… mi se întâmpla o minune. Pe măsură ce consumam din puterile mele ca să mă descâlcesc și să încerc cumva să mă pun la loc, în echilibrul meu inițial, ele creșteau. Puterile mele creșteau. Tocmai din acea luptă, furtună… taifun… puterile mele creșteau, da. Caracterul meu se construia frumos, bucată cu bucată. Căpătam o formă… frumoasă, dar, de data asta, una pornită din interior, care răsărea și-n exterior, exact ca verdele primăvara. Încetasem să mai fiu doar un ambalaj acătării, deși și ăla cam șifonat oricum…

M-am confruntat cu greutăți… în adevăratul sens al cuvântului. Alea greutăți, nu ce mă nemulțumea pe mine înainte. Însă tocmai greutățile alea m-au făcut să încetez să mai cerșesc milă și atenție din jur. Ele m-au făcut să-mi dau seama că nu din jur trebuie să vreau lucruri, ci din mine. Și, odată ce din mine am început să primesc lucruri… am observat că au început să vină și din jur. De la sine… necerute. Doar… simțite.

‘Pretenții de la alții’ s-au transformat, în timp, în ‘pretenții de la mine’. Și… vocea mea interioară a căpătat, treptat, volum… din ce în ce mai mare. Până când ea a acoperit vocile tuturor din afara mea. Astfel am reușit să mă înțeleg, mai întâi, eu pe mine. Ca să pot ști de unde să mă apuc și unde să mă pun. Ca să știu… cine sunt, de fapt. Și-abia apoi să fiu potrivită să mă îndrept și către împrejurimi.

Și eu am dorit iubire. Ca noi toți. Dar n-am știut ce-i aia, până când nu m-am dezbrăcat de haine murdare, de atitudini nepotrivite, de… impurități. Am dorit și am cerut iubirea dintotdeauna, dar mă raportam la ea doar din auzite. Nu știam, de fapt, ce înseamnă să iubești. Până când nu m-am iubit pe mine. Și… abia după ce m-am iubit pe mine, am fost în stare să înțeleg ce-nseamnă să iubești și altceva… pe altcineva.

O bună parte din viața mea am trăit o minciună. N-am știut ce vreau, de fapt, n-am știut să mă respect și să respect, cu adevărat… N-am știut să fac diferența între bine și rău, între autentic și… contrafăcut. N-am știut ce-i aia integritate, ce-i succesul și… cum se obține el. N-am știut cât de mult valorez, în realitate… cât de mult valorează existența asta în sine… N-am știut ce înseamnă… ‘necondiționat’.

Am trăit… o mare și gogonată minciună! Din care, din fericire, am reușit să ies încă devreme… Datorită timpului petrecut cu mine. Datorită… singurătății de care, din păcate, încă fugim îngroziți.

Lasă un răspuns