Şi ne iartă nouă, precum şi noi…

… dar stai! Noi nu prea ştim să iertăm, de fapt…

Şi-atunci mă întreb… pe noi cum să ne ierte alţii? De Dumnezeu nu mai zic. Şi totuşi toţi învăţăm Tatăl nostru de mici, nu? Să-l spunem doar, că de urmat canci. Cine mai e atent şi la conţinutul în sine? Vorba aia… “ca pe-o poezie”. Şi unde mai punem că toată treaba asta grea nu se termină la iertat, ci la mulţumiri. Mulţumiri adresate tuturor celor care ne greşesc. Da, da. Mulţumiri adresate tocmai pentru că ne-au greşit. Pentru că, dacă nu ne greşeau, nu ne creşteau.

Să iertăm pe cineva care ne-a cam făcut să suferim e greuţ. Să le mai şi mulţumim, pe deasupra… este al naibii de greu! Unii nici măcar nu concep ideea de a mulţumi cuiva care le-a cauzat suferinţă. Şi asta pentru că e destul de dificil să înţelegem că acel cineva care ne-a făcut să suferim, care ne-a făcut să plângem, care ne-a jignit sau ne-a făcut de râs, care ne-a lăsat o rană în marele ego drept amintire… n-a făcut nimic altceva decât să ne ajute să ne cunoaştem mai bine. N-a făcut nimic altceva decât să ne arate cine suntem noi, de fapt. Şi ce anume avem de îmbunătăţit la noi. Ce anume mai e de învăţat.

Suntem, adesea, puşi la pământ, din punct de vedere emoţional, din cauza diverselor caractere care ne traversează viaţa. Iar noi, în loc să alegem să ne ridicăm, să ne scuturăm şi să înţelegem de ce tocmai am tras căzătura aia în fund, alegem să urâm. Să purtăm ranchiună… “Ia uite la nenorocitul ăla ce mi-a făcut!”, “Ia uite la invidioasa aia ce-a inventat despre mine!”… fără să ne punem simpla întrebare… ”Mă, da’ de ce?”. Fără să ne gândim că aceste caractere au un scop anume în viaţa noastră… şi ăla nu e de a ne distruge. Nu e de a ne călca pe noi pentru a păşi ei mai sus. Nu. Scopul lor, conştient sau nu, este încă o literă din abecedarul vieţii noastre. Încă o probă trecută. Încă un test luat. Iar testele de genul ăsta nu prea-s programate. Testele astea-s ca lucrările de control surpriză de la şcoală, când intră profesorul în clasă şi zice direct “Scoateţi o foaie de hârtie!”.

N-am învăţat? Scriem ciuciu, luăm notă mică şi învăţăm de ne vine acru-n gură apoi, ca să luăm notă mare, ca să ne treacă ăla clasa. Am învăţat? Bafta noastră. Ştim să ne ridicăm imediat de jos, să ne scuturăm de praf, să strângem mâna cui ne-a trântit, pardon… domnului profesor… şi să îi mulţumim. Pentru că tocmai ne-a demonstrat că putem. Şi ne-a crescut astfel încă un pic încrederea în noi şi în propriile noastre forţe şi cunoştinţe. Iar data viitoare ne iese şi mai bine de-atât datorită şi experienţei de-acum.

Observ, adesea, că lumea-i extrem de pricepută la urât. Bă, au unii un talent să vorbească de rău şi să duşmănească, de, uneori, mă întreb de unde oare atâta imaginaţie pe rele? Unii urăsc aşa, cu toate celulele corpurilor lor. Să-i vadă chinuiţi, să-i vadă zvârcolindu-se, dând “Bună ziua!” la gâşte, tot ce-i mai rău! Că de ce să îl ierte Dumnezeu pe-ăla care ne-a făcut nouă rău? Şi noi de ce să-l iertăm? Cuuum să-l iertăm noi?!?

Păi, dacă nu noi, atunci cine? Şi, dacă nu acum, atunci când? După ce ne mâncăm singuri zilele cu gânduri întunecate şi sentimente şi emoţii pe măsura lor? Sau pe lumea cealaltă, aia roz cu steluţe luminate, pe care visăm toţi s-o dobândim doar pentru că ne-au greşit nouă alţii în lumea asta?! Haaa, ha! Haa! Da’ de unde…?! Habar n-avem noi că iertarea e cea care ne eliberează, nu greşelile altora şi-atât. Habar n-avem noi că iertarea e cea care ne face viaţa mişto. Care ne îmbunează sufletul şi tot ce ne înconjoară. Care ne face să vedem totul mai colorat, viu. Care ne face să vedem partea aia frumoasă din orice. Inclusiv din oamenii ăia care ne-au zăpăcit şi ne-au călcat în picioare. Iertarea e cea care ne face să ne întrebăm oare cu ce ne-am ales noi bun de acolo? Ce bine ne-a făcut nouă omul ăla… “rău”?

Altfel… pierdem şi lecţia şi pierdem şi… viaţa. Pierdem esenţa tuturor lucrurilor. Trăim degeaba. Sau nu, trăim doar pentru a urî. Pentru a duşmăni. Şi pentru a întâmpina zi de zi, moment de moment, neplăceri asemănătoare celor dinainte. Pentru că lecţiile neînvăţate nu dispar. Revin. Sub altă formă, din altă direcţie, dar cu acelaşi conţinut.

Clasa nu se trece pe ochi frumoşi. De la A la Z nu se ajunge dintr-o literă. De acasă la serviciu nu se ajunge doar cu un crac de la pantaloni tras pe picior. Aşa cum dintr-un capăt al vieţii în altul nu se ajunge doar cu o experienţă şi aia fără o morală la sfârşit.

Acceptare, acceptare, acceptare! Şi iertare…

Lasă un răspuns