… şi Dumnezeu e pretutindeni!

Cam cât de bufniţe să fim noi pe interior încât să fie chiar atât de îngrozitor să aruncăm un ochi pe-acolo? Chiar atât de dureros să fie ce-am putea vedea în noi încât să n-avem curaj să fim doar noi cu noi măcar aşa, din când în când? Chiar atât de orbitor şi fascinant să fie exteriorul încât să ne împlinească mai mult decât am putea-o face chiar noi?

Nu pot să cred aşa ceva…! Nu vreau…!

Eu mi-am descoperit realitatea şi nu-i rea deloc. Realitatea mea este Dumnezeu. Simplu, ă? Chiar deunăzi un prieten îmi spunea fascinat că e mândru de mine că, deşi lucrez ce lucrez, încă mai cred în Dumnezeu, pentru că cică oamenii care lucrează în de-astea spirituale spun despre Dumnezeu că este de fapt doar o energie şi că morţii nu mai există dincolo de moarte. Că îngerii din cer sunt şi ei energie, la fel şi cei împliniţi după moarte. Ferească Dumnezeu! Păi cum?! Nu. Nu! Mi s-a zbârlit pielea… ce piele?!? Mi s-a zbârlit şi inima în mine când, pentru o secundă, am încercat să trăiesc cu empatie acest gând.

Dumnezeu este realitatea mea. Cu Dumnezeu şi toţi ceilalţi ai mei sfinţi dragi mă trezesc în fiecare dimineaţă, cu ei respir, cu ei mănânc, cu ei mai zic o prostie, cu ei lucrez, cu ei mă sfătuiesc, cu ei pun capul seara pe pernă şi adorm. Ei sunt tot şi sunt mai presus de orice. Ei deţin controlul asupra fiecăruia dintre noi. Nu noi, ei. Ei au pus în noi credinţa de zi cu zi, sentimentele şi încercările pe care le întâmpinăm. Ei ne îmbrăţişează atunci când ne simţim singuri şi tot ei ne ascultă atunci când nu mai putem de spume.

Însă doar ei şi atât. Relaţia pe care o am cu ei nu o mai am cu nimeni. O relaţie atât de strânsă de care sunt practic dependentă. Da. Singura mea dependenţă este cerul. Nu, nu iubitul meu, ci cerul. Şi cum cerul este parte din mine, implicit deduc matematic de aici că singura mea dependenţă sunt eu. Singura mea sursă de fericire şi iubire sunt eu. Singurul meu izvor de curat şi proaspăt sunt eu. Singurele mele mâini de sprijin întinse mie sunt ale mele. Singurii umeri pe care eu smiorcăi sunt ai mei. În rest… totul este libertate. Ce ţine de exteriorul meu este libertate. Totul. Părinţi, prieteni, iubit, tot. Totul este liber să fie sau să nu fie. Însă eu nu sunt nimeni să forţez să fie.

Ce stres am trăind aşa? Aproape deloc. De ce? Păi pentru că stresul vine din laţurile alea cu care ţinem cât putem de strâns toţi oamenii şi toate locurile de care suntem ataşaţi. De ce suntem ataşaţi? Pentru că ne e frică să ne cunoaştem pe noi înşine în întunericul nostru şi ne agăţăm cu disperare de ceva ce cunoaştem deja, de ceva ce e uşor de observat cu ochiul liber, fără prea mari eforturi, de ceva ce se împodobeşte uşor cu zorzoanele minţii noastre pentru a da bine şi pentru a ne face… superficial de fericiţi. Superficial, da. Dependenţă de ceva gol, sec.

Mama, spre exemplu, ca multe alte mame de altfel, insistă deseori cu “Ai grijă când pleci cu avionul!” sau “Ai grijă la ora asta pe stradă, că deja e întuneric!” şi aş putea continua. Nu o judec. O iubesc mult. Îmi poartă grija cum ştie ea. Dar această grijă este purtată… în locul lui Dumnezeu. Ceea ce mie mi se întâmplă într-o secundă sau alta ţine de relaţia mea cu Dumnezeu, implicit cu mine. Ţine de respectul pe care mi-l acord prin fiecare cuvânt care-mi iese pe gură şi prin fiecare faptă a mea. Ţine de cât de deschise îmi ţin urechile şi sufletul pentru a-l auzi pe Dumnezeu şi mai ţine de cât de mult bag şi în seamă ceea ce aud. Sufletul meu nu-şi va cere pedeapsă, conştient fiind că e curat şi plin de iubire. Iar Dumnezeu nu mi-o va da. Pentru că… atâta timp cât eu cred în mine… şi el crede în mine. Avionul nu se va prăbuşi cu mine, nu pentru că merit, ci pentru că Dumnezeu e mândru de planurile pe care le am faţă de mine şi faţă de ceea ce mă înconjoară, pentru că iubeşte fiecare pas pe care îl fac şi pentru că l-am antrenat să mă susţină în ceva ce-l încântă, ceva ce mă încântă pe mine, ceva ce îmi împlineşte încă puţin sufletul.

Eu nu ştiu ce e mai bine pentru alţii, eu ştiu ce e mai bine pentru mine. Iar să mă cunosc pe mine, să mă schimb, să mă educ, să evoluez, să mă descopăr… să mă trezesc… e bine. E bine în întregime, e bine pentru tot ceea ce presupun eu, atât în interior, cât şi în exterior, deci, prin mine, şi pentru oamenii care mă înconjoară. Pentru că odată ce eu înăuntrul meu sunt bine, sufletul meu se reflectă în exteriorul meu exact ca într-o oglindă. Frumuseţea din mine capătă forme în frumuseţea oamenilor din viaţa mea, în frumuseţea locurilor pe unde păşesc, în frumuseţea schimbărilor care se întâmplă… în mine şi în jur.

Cunoaşterea mea de sine mi-a eliberat viaţa într-un mod de nedescris. I-a eliberat şi pe toţi cei de care ţineam strâns, strâns cu dinţii. A eliberat totul în mine şi în jurul meu şi a făcut iubirea regină la mine în palat. M-a făcut pe mine regină în viaţa mea.

Am o singură dependenţă, de Dumnezeu…

Lasă un răspuns