Şi adevărul ia uneori vacanţă

Printre multe alte bile albe obţinute de un suflet trezit se află şi bila detectorului de nereguli şi minciuni. Şi, ca bonus, alături de acest detector de nereguli şi minciuni, se dobândesc şi calmul şi răbdarea, ambele necesare studierii în linişte a paşilor minciunii… în timp real.

Ştiu prea bine cum este să trăiesc cu o frică de-aia nenorocită înăuntrul meu… care să mă determine să mint. Ştiu prea bine cum este să fiu cuprinsă de variante teribile ale situaţiilor care pot urma după ce un adevăr mai neplăcut este spus. Ştiu. Am fost acolo. De-acolo vin. De-acolo am ajuns aici. Pentru că n-am mai suportat. Nu era deloc confortabil să fiu nevoită să mint nişte oameni dragi doar pentru că nu eram capabilă să-mi asum realitatea. În plus… am învăţat că minţind… realitatea nu se transformă în lapte şi miere. Ea rămâne aceeaşi. Ba uneori se face chiar mai rea şi mai urâtă.

Pentru că minciuna asta este de fapt. O mare, mare slăbiciune neagră şi urâtă. Lipsă de încredere în sine. Ei… şi dacă zicem adevărul… ce mama naibii se poate întâmpla? Şi dacă nu îl zicem… până când poate fi minciuna noastră în siguranţă? Şi ce bine generează? Dar rău? Şi noi ce primim la schimb pentru ea?

Lucrând de-atâţia şi-atâţia ani cu oameni fel şi fel, adăugând apoi înflorirea talentelor mele, am ajuns să mă pricep destul de bine, zic eu, la ei. Atât de bine că-i simt de la distanţa distanţelor. Atât de bine că îi iau după respiraţie şi ştiu ce-au mâncat de dimineaţă şi ce le-a priit şi ce nu din ce-au mâncat. Atât de bine că atunci când merg cu metroul uneori fac din asta o distracţie. Ştiu care de ce e nervos, care de ce e fericit, care cu cine şi de ce s-a certat înainte să se urce în metrou, care e extrem de mulţumit de ţinuta aleasă, de toate despre toţi.

Cine nu-şi doreşte încă să ajungă într-o zi să deţină capacitatea asta nu ştie ce pierde. Pentru că astfel ştim tot. Ştim cum să ne înţelegem cu familia, ştim cum să ne alegem prietenii din mulţime, ştim cum să nu intrăm ca berbecii cu capul înainte în relaţii nefavorabile, din care n-avem nimic bun de învăţat… ştim o grămadă de chestii. Dar cea mai importantă dintre toate… este că ştim când suntem minţiţi. Ştim când suntem duşi de nas. Cu zăhărelul. Ca pe ăia micii. Şi nu doar că ştim când suntem minţiţi, dar ştim şi cum să lăsăm o minciună să-şi ducă la bun sfârşit planul. Ştim să lăsăm oamenii care mint să-şi facă numărul în voie. Ştim să îi lăsăm să ajungă la finalul final, de unde nu mai e cale de-ntors şi nici loc de sucit situaţia în altă direcţie. Ştim cum să-i lăsăm să ne uşureze gândurile şi planurile în ceea ce-i priveşte. Ştim cum să ajungem exact în punctul în care avem nevoie pentru ca decizia noastră să fie radicală şi totodată uşor de luat. Ştim tot, tot.

Ştim să scutim timp, nervi şi energie. Ştim să discernem şi să încadrăm fiecare om din viaţa noastră în categoria de care el aparţine. Ştim care are deja o şansă să crească şi care încă mai are de trecut prin nişte hopuri ca să vadă realitatea şi să poată scoate capul la suprafaţă. Ştim cum să înţelegem ce şi de ce se întâmplă, astfel uşurându-ne cu muuult viaţa. Şi ştim cum să facem dezamăgirea să fie mai mică şi să treacă mai repede…

Din păcate, mulţi oameni încă fac lucrurile într-o ordine greşită. Întâi construiesc relaţii, iar abia apoi îşi îndreaptă atenţia către oamenii cu care şi-au construit relaţiile respective. Abia apoi cercetează adevăruri şi încearcă să clădească şi o încredere în relaţiile lor. Asta dacă au cu ce. Pentru că, de cele mai multe ori, ne dăm seama că adevărul e minciună şi minciuna era adevăr. Ne dăm seama că ce auzim nu e acelaşi lucru cu ce se întâmplă. Ne dăm seama că lăsăm conştientul să fie mai puternic decât subconştientul.

Din păcate… oamenii promit multe… dar prea puţine cu sufletul.

Lasă un răspuns