Sacrificiul de sine excesiv secătuiește

Face ca din noi să nu mai rămână nimicuța. Deși pare ilogic cumva, nu? Nu prea se pupă bunătatea din cale-afară cu răul primit după. Avem grijă de alții nonstop, ne punem la somn cel mai târziu dintre toți și ne trezim cel mai devreme, ne lăsăm la urmă, în favoarea celor la care ținem. Punem gusturile noastre, poftele noastre, dorințele noastre, pe noi cu totul la urmă… în favoarea celor la care ținem. Și, cu toate astea, ajungem de nu ne mai bagă nici cucu-n seamă, într-o bună zi. Ajungem să fim tocmai noi, care-am făcut atâtea, cei cărora li se răspunde urât. Ajungem să fim triști, singuri și… în cele din urmă, bolnavi… atât emoțional, cât si fizic. Ajungem să fim secătuiți. Lipsiți de orice energie bună, de orice elan pentru ceva constructiv sau, cel puțin, folositor, de orice poftă de viață. Și mai vine, după asta, și furia aia pe Dumnezeu… “De ce, Doamne, când eu le-am făcut și le-am dres și le-am dat și-am stat în picioarele lor zi și noapte și-am pus geană pe geană din doi în trei și le-am crescut copiii și le-am dat să mănânce și… n-am ținut cont de mine?!”… Păi da, de-aia. Tocmai “… n-am ținut cont de mine” ăsta e de scos din frază și de analizat.

Da, știu că, dacă nu mai stăm și noi, din când în când, cu nepoții, părinții lor o iau razna. Știu că prietenul cel mai bun are nevoie de-un umăr pe care să plângă. Știu că sora mai mică are nevoie mai mereu de-un creier în plus pe lângă ăla nebun și zvăpăiat al ei. Știu că vecina de la parter face mereu cumpărături peste puterea ei de a le și căra. Dar niciunul nu se va învăța minte, dacă nu mai sunt lăsați și în pace, la treaba lor. Vecina de la parter va continua să tot cumpere la fel de multe și de grele, dacă noi sărim iar și iar să ne oferim s-o ajutăm. Sora nu se va echilibra nicicum în gândire, dacă vom fi noi acolo mereu să gândim pentru ea. Prietenul cel mai bun se va obișnui un smiorcăit și noi vom plânge mai degrabă la un perete când vom avea de plâns. Copiii noștri vor deveni frați cu propriii lor copii, dacă vom sări calul cu joaca asta de-a mama și de-a tata.

Ne tăiem de pe lista priorităților noastre? Păi azi ne ia o ușoară amețeală, mâine ne iau nervii, poimâine depresia, nemulțumirea, frustrarea, cearta cu toți, paralizia, vreun accident vascular cerebral, vreo criză urâtă de rinichi, inima, capul și lista continuă . De ce?! Pentru că excesul creează dezechilibre. Dacă ne băgăm nasu’ unde nu ne fierbe oala, ne cam pârlim. Nu, recunoștința nu crește pe măsură ce eforturile noastre pentru alții cresc. Când eforturile noastre pentru alții cresc excesiv, recunoștința scade. Pentru că mutăm trenul de pe șine și-i cerem să meargă, în continuare, dar pe arătură. Cum nu e firesc pentru el, nu?

Da, e frumos traiul ăsta prin alții, dar… nu prea. Pentru acțiunea asta a fost desemnat Dumnezeu. El ne-a lăsat pe noi pe lume ca să trăiască prin noi. Dar nu și ca să trăim și noi prin alții ca noi. Nu ne-a lăsat aici să ne sacrificăm nici tinerețea, nici sănătatea, nici nimic.

Suntem aici ca să avem grijă de noi înșine, în primul rând. Suntem aici ca să ajungem să facem lucrurile care ne plac, care ne definesc ca oameni, care ne aduc împlinire cu adevărat. Suntem aici, într-adevăr, și ca să devenim o companie plăcută pentru ceilalți, dar asta nu implică să devenim și un covor de șters tălpile bocancilor plini de noroi.

Suntem aici să ne conducem propria viață, nu să o conducem pe-a altora și nici să îi lăsăm pe alții s-o conducă pe-a noastră. Suntem aici liberi. Plini de vise. Fiecare cu visele lui. Fiecare cu capacitățile lui. Fiecare cu… calea lui.

Da, iubim, dar iubirea se rezumă la a ne dori și fericirea celorlalți, pe lângă fericirea noastră, nu la a sacrifica fericirea noastră pentru fericirea celorlalți. Și cine nu înțelege asta nu iubește, e doar încă dependent de alții și temător de a-și lua viața în propriile mâini, de unul singur.

Nu, nu trebuie să sacrificăm tot ce ne dorim noi pentru tot ce-și doresc cei dragi nouă. Nu trebuie să ne îngrijim de ei mai întâi, ci de noi.

… pentru a oferi ceva e necesar ca acel ceva să și existe în noi. Altfel… cum am putea oferi ceva ce nu există?

Lasă un răspuns