Sabotorul suprem numit ‘frică’

Am avut o perioadă, în urmă cu ceva ani, când făceam atacuri de panică. Dintre toate câte-or fi fost, am două, preferatele mele, pe care nu le uit câte zile trăiesc..! Unul într-o seară în care mă întorceam spre casă de la profa mea de română… atac care m-a apucat chiar când treceam prin dreptul gării de la mine din oraș… Garnituri vechi de tren, geamuri sparte, gara în sine atât de dărăpănată, că părea din filmele de groază… Și al doilea… pe un ponton vechi, scos din folosință, pe malul marii… tot noaptea… În ambele cazuri, beznă, umbre, nici urmă de om în afară de mine, sunete ciudate, ce să mai… un întreg ansamblu de dubioșenii..!

Cum se manifestau? Mi se tăia brusc filmul ăla al meu de mare și tare ce mă știam în mod normal, mi se tăia și vocea, de parcă n-aș fi avut-o niciodată, intervenea nu o frică… o groază de nedescris, apoi palpitații, tremurături, respirație haotică, când cald, când rece, dureri în capul pieptului, stări de vomă, amorțeală… și-o lipsă totală de control asupra propriului meu corp. Paralizam de frică, în timp ce în mine se zgâlțâiau toate, fără ca eu să pot face ceva, mai pe scurt.

De la ce mă luam? După cum sigur am mai zis, ceva la un nivel extrem de subtil dintr-ale ăstora oculte întotdeauna am simțit. Însă, nefiind eu educată… noi, de fapt, în general… într-o asemenea direcție și, pe lângă lipsa asta de educație, punând și filmele și poveștile de groază din copilărie, de la care nu puteam nicicum să mă abțin… în capul meu, în fracțiuni de secundă, se derulau niște monstruozități. Pe geamurile alea sparte ale garniturilor de tren aveau să iasă niște zombiloi care mă mâncau centimetru cu centimetru, geamandurile alea de pe mare erau, de fapt, niște capete de oameni înecați, care aveau să învie și să mă tragă și pe mine după ei în apă… Și uite-așa dădea C. a noastră în bâlbâială pentru cel puțin zece minute, până când cineva apărea și îi dădea două palme sau o țigară aprinsă-n bot.

Marea mea frică de întuneric sau de ce-o fi fost ea s-a dovedit, în timp, de fapt, doar o formă de comunicare subtilă cu alte chestiuni de pe dincolo. Simțeam ceva, nu știam ce… și, pentru că nu înțelegeam, mintea mea avea tendința să concluzioneze ea singură… niște prostii.

Asta în cazul meu. Însă noi mai facem atacuri de panică și din alte motive. N alte motive… Ce au în comun toate aceste atacuri..? Frica. De moarte, de nebunie, de abandon… de, de, de… Și mai au în comun sursa, care este un dezechilibru la nivel emoțional, fie el moștenit, fie survenit în urma unor depozite emoționale dăunătoare sau chiar în urma unor atacuri energetice. Fie din amândouă variantele câte puțin…

De ce, în loc să ne vindecăm de astfel de atacuri, parcă ne adâncim și mai mult în ele? Pentru că nu apelăm la “tratamentul” potrivit. Ne speriem tare, pe bună dreptate de altfel, pentru că reacțiile din timpul unui atac nu-s tocmai de neglijat… și dăm iama în boli fizice, doctori, chemăm ambulanțe, băgăm perfuzii, ba chiar ceva medicamente de la domnu’ psihiatru, în loc să ne gândim că noi, de fapt, în spaima noastră atunci, fugim de un pericol care, în realitate, pur și simplu, nu există. În loc să ne întrebăm de ce naiba ne sperie, de fapt… nimic, ceva ce, practic, nu există… și totuși reacțiile sunt atât de urâte și dacă nu cumva este vorba doar despre niște emoții scăpate de sub control, care-și cam fac de cap prin mintea și corpul nostru.

De ce se repetă atacurile oare, în ciuda tratamentelor clasice medicamentoase care ne sunt prescrise, ă? Nu cumva pentru că noi, de fapt, doar amorțim simptomele prin aceste tratamente, în loc să anihilăm sursa lor? Nu cumva ne tratăm noi pe noi înșine cu… superficialitate?

Atacul de panică nu vine din piele, pe vene, prin sânge, din organe… din fizic. Atacul de panică vine din emoție. Reprimată. Sau înclinată cum nu trebuie. Fie sugem emoțiile în noi ca să nu dăm pe-afară așa cum sugem burta când tragem pe noi perechea aia de blugi preferată din liceu la care nu vrem nicicum să renunțăm, deși ne-a rămas mică, fie negăm cu totul orice urmă de emoție.

Atacul de panică vine din… dintr-o carență de cunoștințe. Nu ne cunoaștem noi pe noi înșine suficient de bine, de-aici plecând totul pe un drum firav, instabil… care nu ne poate duce decât către… slăbiciune și… instabilitate. Mai ales emoțională. Apoi și către restul neplăcerilor…

Lasă un răspuns