Să vă povestesc un pic…

M-am învârtit ceva vreme în jurul cozii mele de taur căpos până să mă hotărăsc cam cum să mă prezint. Cum să-mi prezint cartea, cum să-mi prezint drumul, activitatea. Şi, oricât de mult mi-aş fi dorit să fac ceva aşa… altfel, m-am oprit tot la scris. Păi nu e el prietenul meu?

Aşa că scriu. Şi scriu un pic invers. Despre “acum” ducându-mă uşurel înspre “atunci”.

Simt pe pielea mea tot mai mult, într-un mod fără cale de-ntors, că lucrurile minunate nu pot fi întocmai puse în cuvinte… pentru că nu există cuvinte care să le descrie aşa cum ar merita. Nu există cuvinte să descrie iubirea pe care o am faţă de Dumnezeu, încrederea pe care o am în mine şi în întreg universul nostru. Nu există cuvinte care să descrie iubirea, calmul şi răbdarea din sufletul meu. Nu există cuvinte care să descrie sursa uriaşului zâmbet din mine. Nu există cuvinte care să-mi descrie mulţumirea pentru tot şi pentru toate. Pur şi simplu… nu există cuvinte cu care eu să descriu ceea ce simt acum. Despre mine, despre lume, despre oameni, despre cer, despre tot ceea ce există.

Mulţi mă întreabă cum am ajuns aici… aşa… acum. Cum am ales să fac ceea ce fac. Ba mai mult, aud pe mulţi zicând că ei nu-s, din păcate, ca mine. Că eu sunt diferită, norocoasă, altfel, specială, aparte. Ei bine, nu sunt. Deloc. Ceea ce sunt eu ca om sunt şi restul oamenilor. Toţi. De la un capăt la celălalt. Pentru că n-am ales să ajung aici eu… voit. Nici nu m-am născut astfel. N-am zis niciodată în viaţa mea “eu vreau să mă fac vindecătoare” sau “eu vreau să devin scriitoare” sau “eu vreau să devin…” ceva anume. Niciodată eu, om mare fiind, n-am ştiut să zic ce anume vreau să fiu, de fapt, dacă mă gândesc mai bine.

În schimb… am ştiut durerea. Am ştiut frustrarea. Am ştiut întunericul. Am ştiut depresia. Am ştiut tristeţea şi lipsa poftei de viaţă. Am ştiut singurătatea, am ştiut frica, am ştiut teroarea, am ştiut disperarea, am ştiut nedreptatea şi haosul. Din mine şi, mai apoi, din întreaga lume. Şi le-am urât. Le-am urât atât de tare încât am fost la un pas de a nu mai scăpa de ele niciodată. Le-am urât atât de tare încât am fost la un pas de a mă afunda în ele de tot, fără să mai văd vreodată suprafaţa lor în viaţa asta. Le-am ştiut şi le-am simţit pe pielea mea până la ultima şi cea mai ascuţită gheară a lor. Până la cea mai sufocantă strânsoare. Le-am ştiut, le-am simţit şi le-am urât… până când mi-a ajuns. Până când, în ultima clipă, ceva m-a prins de păr şi m-a târât afară în lumină. M-a lăsat să respir un pic, cât să pot sta în picioare singură, şi mi-a zis “Tu… eşti singurul tău duşman. Ai propria ta viaţă… în propriile tale mâini. Ocupă-te de toate astea… pentru că doar tu eşti responsabilă de ele.”. Da… eu eram singurul meu duşman. Nu singurătatea, nu alţii, nu lumea, nu nimeni şi nimic afară de mine.

Am tras aer adânc în piept şi m-am apucat de căutat. Am ridicat până şi cele mai ascunse pietre din albia vieţii mele. Tot. Peste tot. Milimetru cu milimetru. Până mi-am răspuns la toate nenorocitele alea de întrebări care mă chinuiau şi nu-mi dădeau nicicum pace. Şi-am început să adun răspuns cu răspuns… până am obţinut o… adunătură mare de răspunsuri. Din care am ales ce-am simţit, ce-am intuit cu ajutorul lui Dumnezeu dinăuntrul meu. Până am obţinut o soluţie. Pe care am aplicat-o pe propria mea cocoaşă. Şi-am observat că începe să se îndrepte. Puţin câte puţin. Problemă după problemă. Soluţie după soluţie. Om după om. Experienţă după experienţă. Lecţie după lecţie. Treaptă după treaptă. Pas cu pas.

Am avut de cărat în spate o cocoaşă emoţională atât de mare şi de grea că, pe atunci, mi-aş fi dorit fie să se întâmple o minune care să mi-o dea pe toată jos, fie… să nu mai exist eu cu totul… deloc. Într-atât de dureros a fost. Dar am răzbit. Am vrut să răzbesc şi am reuşit. Şi nu doar că am scăpat de ce era neplăcut, negativ, dureros. Dar am şi construit propriul meu palat de lumină… chiar înăuntrul meu.

N-am cuvinte. Aş vrea să am, dar nu am. Pot doar să spun că merită. Sufletul nostru merită. Noi merităm. Viaţa merită. Şi nu reuşim altfel decât mână de la mână. Aşa cum pe mine o mână m-a tras din adâncuri la suprafaţă şi m-a salvat… ne putem salva cu toţii. Din orice. Împreună.

Eu mi-am luat pe-atunci foaia şi pixul şi-am scris. Iar când am tras la sfârşit linie mi-au rămas aşa… experienţe, comunicare şi… Dumnezeu. Astea sunt cele trei comori ale mele. Pe-astea nimeni nu mi le va lua niciodată. Sufletul, împărtăşirea a tot ceea ce însemn eu şi… bărbosul meu iubit. De aceea, conştientizând că pot fi un exemplu real că da, se poate, am ales să dau tot ceea ce ţine de mine pentru ca alţii să capete măcar o fărâmă de încredere… în viaţă, în logica ei şi în faptul că se poate mai bine.

Cărțile astea sunt eu. Sunt povestea mea. Copilul din mine… ajuns om mare. Şi bucuros.

Aşa să fim cu toţii!

Lasă un răspuns