Să ne amintim, din când în când, să mai fim şi… oameni

Pentru că, adesea, uităm. Şi uităm şi că o zi are doar 24 de ore, care trebuie împărţite într-un mod simplu, la 3. Muncă, relaxare şi somn. Uităm să fim aşa cum este sănătos şi moral pentru noi să fim. Oameni. Adesea, urmărim un film scriind mesaje pe telefon, mâncăm citind ultimele ştiri apărute pe net, ne plimbăm prin parc compunând mailuri, dormim făcând calcule, iubim făcând tot calcule, corectăm ţipând, admirăm criticând, ne hrănim cu proprii noştri semeni şi… pe lângă toate astea… ne prefacem doar că muncim. Şi o facem, chiar şi-aşa, văitându-ne. Mai pe scurt… o proastă organizare coordonată de nişte erori.

Am vrea să facem multe, zicem că le facem, dar de fapt nu le facem, ci doar ne prefacem, pierzând astfel timp şi sănătate. Vieţi şi bani. Somn şi zâmbet. Pentru că, în loc să mâncăm, ucidem… în loc să dormim, irosim… în loc să muncim, ne facem sclavi. Pentru că ne-am complicat existenţa atât de mult că nu mai suntem în stare să îi vedem simplitatea. Nu mai ştim de unde am plecat. Nu mai ştim ce e de băgat în gură, ce în pungă şi ce în pat. Nu mai cunoaştem nici cinstea, nici respectul şi nici libertatea.

Avem prea multe la îndemână şi le folosim total alandala. Ne pierdem în toate. Şi luăm totul ca atare. Ne lăsăm purtaţi de un vânt nenatural, de un vânt creat de unii la fel de oameni ca şi noi, nu de intuiţia autentică şi sfântă care ne luminează interiorul. Carne ni se pune pe masă, carne mâncăm. Ni se pune o etichetă în frunte, pe-aia o purtăm toată viaţa. Ni se impune un ritm de viaţă nepotrivit, pe ăla îl respectăm. Ni se prescrie un medicament, pe-ăla îl înghiţim. Citim o sută de articole contradictorii pe internet? Hopa… panică puţin. Dar nu-i problemă, o sunăm pe ţaţa Floarea, că ştie ea.

– Floricico, i-auzi ce zic ăştia. Tu ce zici?

Apăi şi ce zice ţaţa Floarea aia e! Negru pe alb. Consemnat şi luat drept literă de lege. Orice numa’ să nu depună mintea noastră un strop în plus de efort. Orice numa’ să fie bine aşa rău cum este. Orice numa’ să nu care cumva să ne-amintim de creierul ăsta care ne zace în căpşor. Creier care e acolo să-l folosim. Să-l exploatăm dincolo de vestitul procentaj folosibil de om. Creier care e făcut pentru socializare, pentru contact cu oamenii, dar nu pentru un contact manipulator, ci pentru unul motivaţional, constructiv. Care să ne aprindă câte o luminiţă folositoare ici, colo. Care să ne surprindă şi, mai apoi, să ne prindă în nişte paşi constanţi de creştere şi evoluţie. Creier care poate mai mult decât nişte tulburări emoţionale, care poate mai mult decât nişte deteriorări ale potenţialului nostru. Creier care, cu certitudine, ne poate face să gândim de două ori înainte de a ne arunca cu capul înainte de parcă am fi nişte roboţi cu telecomandă.

Oportunităţi… sunt la tot pasul. Dintotdeauna şi pentru totdeauna. Noi fie culegem din ele, fie culegem… nimic. Fie decidem să ieşim, în sfârşit, din haosul denumit de strămoşii noştri ‘confort’, fie oportunităţile astea ne vor face cu mâna doar din mers sau… doar din viaţa altora.

Ştiu că nu e uşor. Binele nu se serveşte pe tavă. Iar oportunităţile astea de care zic nu-s ca nişte pene moi care ne mângâie spatele gol pe o plajă la malul oceanului în toiul verii. Ele par, uneori, atât de înspăimântătoare că am zice că-s nişte gardieni care ne-au prins furând şi care acum ne împing cu multe vârfuri de cuţite înspre ghilotină. Oportunităţile astea, într-adevăr, ne forţează. Atât din punct de vedere emoţional, cât şi din punct de vedere intelectual. Ele ne stârnesc. Ne provoacă. Şi, uneori… ne dor. Dar doar pentru a ne determina să facem ceva. Să mişcăm ceva. Să răspundem. Să ripostăm. Să ne punem mintea la contribuţie. Să ne luăm viaţa în propriile noastre mâini. Să trăim, în sfârşit. Noi pentru noi. Organizat. Sub propriile decizii. Conduşi de propriul creier. Creier condus, la rândul lui, de propriul suflet.

Cunoaşterea este, categoric, o putere imensă. Dar o putere, oricât de mare ar fi, nefolosită este ca şi cum n-ar fi deloc. A şti ceva şi-atât… şi a pune în practică ceea ce ştim sunt două lucruri total diferite. Degeaba citim, degeaba dezbatem, degeaba cuvinte şi iar cuvinte. Degeaba!… dacă discernământul nu se concluzionează într-o practică. Intelectul este degeaba dacă nu se reflectă şi în acţiune. Iar regretul este cel care ucide iniţiativa de a acţiona. Pentru că încă trăim cu concepţia de ‘păcat’. Încă trăim cu concepţia că “dacă aş da timpul înapoi, acolo şi acolo şi acolo aş face altfel.”. Încă nu vedem folositoare greutăţile, nu înţelegem rostul şi nu învăţăm lecţiile. Şi ne e frică. Dacă “păcătuim”? Dacă riscăm să mai trecem pe listă încă un motiv ca să sfârşim în renumita armă manipulatoare denumită “iad”? Aşa mai bine nu facem deloc.

Dar, dacă nu facem, nu creştem. Nu devenim. Nu evoluăm. Nu avem. Nu suntem. Pentru că fiecare alegere greşită este menită să ne înveţe. Să ne conducă spre un nou obiectiv de atins. Să ne aducă mai aproape de realizare. Fiecare alegere greşită ar trebui să ne bucure mai mult decât una corectă. Pentru că cea corectă ne oferă o bucurie, dar la acelaşi nivel mereu. Cea greşită ne oferă, în schimb, ceva mai preţios. Bucăţi pierdute din propriul nostru suflet şi… evoluţie. Fiecare alegere greşită ne ajută să nu trăim cu semne de întrebare sau, mai rău, în întuneric toată viaţa.

Regulile jocului sunt simple. Viaţa ne pare ea nouă nedreaptă, dar doar pentru că tocmai noi o complicăm, respectiv încălcăm aceste reguli simple ale ei. Noi alegem să trăim de parcă am sta pe loc, făcând în acelaşi timp un milion de lucruri fără să facem, de fapt, niciunul bine, noi plângem în loc să râdem, râdem în loc să fim serioşi, vorbim când e de tăcut şi tăcem când e de vorbit, confundăm iubirea cu slăbiciuni, umilim bunătatea în loc s-o apreciem şi să contribuim şi noi cu câte ceva alături de ea şi uităm să fim noi… oameni.

Lasă un răspuns