“Rota taro orat tora ator”

Adică “Roata tarotului vesteşte legea lui Athor”. Cu zeiţa Hathor, ochiul lui Ra, de-astea.

Dorindu-mi întotdeauna să descopăr lucruri noi, în urmă cu vreo câţiva ani, am comandat un maldăr de cărţi de ezoterism, oculte şi altele din categoria “interzise”. Cărţi printre care se afla şi una despre tarot. Am comandat-o convinsă fiind că e însoţită şi de cărţile în sine. Nu a fost să fie. Dezamăgire mare, dar am zis că na, n-o fi degeaba. Mai avusesem eu, în urmă cu şi mai mulţi ani, un pachet de astfel de cărţi pe mână. Pe-alea le-am păstrat o perioadă aruncate printr-un sertar pe undeva, după care, cuprinsă de o teribilă frică de acest capitol la vremea aia, le-am făcut bucăţi şi vânt la ghenă, convinsă fiind că mie nu-mi trebuie “satanisme” de-astea.

Şi uite cum, recent, am redescoperit cartea asta explicativă de tarot la mine în bibliotecă. Cum cărţile simple de joc deveniseră deja apă de ploaie, am zis că gata, acum o fi momentul. Cred că citisem doar câteva rânduri când am început să fac ochii maaari, mari, exact ca ăia micii la bomboane. Păi nu îmi iau eu cărţi de tarot? Îmi iau! Şi-acolo a rămas. Idea. Am lansat-o doar şi-am zis că se întoarce el şi rezultatul dac-o fi cazul.

Şi ies la mall să caut o cămaşă. Eu când ies la mall sunt la foc automat. Pac-pac şi gata, plec. Nu pot nici eu cu ele, nici ele cu mine. Dar, când mai ajung, intru mereu în librărie. Nu după cărţi. După coperte… fiecare cu piticii lui la cap. Şi, cu ochii după cămaşă, mă înfig în librărie şi de data asta. Şi… din copertă în copertă, dau de raftul cu cutii de cărţi cu arhangheli, îngeri, cristale de apă şi, când colo, se-aprinde un bec la mine în cap… “Hopaaa! Cărţi de tarot!”. Caut, caut, întorc, sucesc şi găsesc un pachet desfăcut, şifonat, ciufulit un pic. Mă uit la ele, aceleaşi ca alea de le căutam eu. Mă duc la oamenii ăia, îi întreb de alt pachet nedesfăcut, apoi tot eu mă întreb pe mine la ce mi-o trebui altul, dacă ăla mi-a ieşit în drumuşor. Le cumpăr, le bag în buzunar, uit de cămaşă şi-o tai spre casă.

N-aş şti să pun în cuvinte prima experienţă cu ele. Asta după ce, bineînţeles, le-am curăţat, le-am lăsat să se acomodeze cu noua casă, cu mine, cu câinele, cu toată lumea prezentă pe-acolo. Ştiam deja etalări, întrebări, drepte, întoarse, stânga, dreapta, plăpumi sociale, foc, pământ, aer, apă, zodii, numere, lună, soare, Dumnezeu, tot. Ştiam deja tot. Doar pe ele le mai aşteptam. Deşi nu mai visam eu să fiu surprinsă chiar aşa, m-au lăsat mută la prima etalare despre mine. Chiar şi în momentul în care consideram că eu pe mine mă cunosc perfect, ele mi-au demonstrat contrariul. Sau nu. Mi-au făcut şi mai multă lumină în lumina mea, mai bine zis.

M-am văzut pe mine şi mai şi. Mi-am văzut viaţa, relaţia, trecutul, îndoielile, datoriile, deciziile greşite, pe-alea corecte, influenţele bune, nebune, emoţiile din suflet, ţăcănelile din cap, banii, toanele, tot. Am înţeles mai bine văzutul, dar şi… nevăzutul. Am înţeles ce e acum de depăşit, cum e de depăşit. Am înţeles ce-i de păstrat, ce-i de dat la o parte şi cum. Am înţeles gânduri, trăiri, sentimente. Am înţeles probe şi teste. Am descoperit motivaţii noi. Am descoperit… încă o bucată neştiută din mine, mai pe scurt.

Am mai făcut un pas. O învăţătură în plus. O învăţătură care sunt sigură că trage după ea multe alte învăţături. Atât de-ale mele, cât şi de-ale altora.

Am înţeles încă o greşeală a omenirii… faptul că am dat, de-a lungul timpului, de partea “necuratului” ceea ce ne făcea, de fapt, curaţi. Adevărul.

Lasă un răspuns