Responsabilitatea – diferența între sclavie și libertate

Adică facem, avem. Nu facem, hai că poate, o perioadă, ne pică din cer sau ne vine de pe la vreo mătușă, ceva. Dar se termină și mătușa într-o zi. Se termină și cu picatul din cer. Și cu moștenirile și cadouașele astea de la alții. Și nu pot să nu mă întreb… noi oare ce lăsăm moștenire celor care vin după noi?

O laie. O nehotărâre și-o harababură. Și-o frică teribilă de-a scoate capul din mulțime. Nu mai știm ce e aia autenticitate. Nu că n-am dori-o, dar… e greu. Suntem sensibili la ce se întâmplă rău cu noi și în jurul nostru, dar… “e greu să facem ceva în privința asta!”. Ar fi obositor. Prea obositor pentru noi, nu? Absorbim ca niște bureți efectele nocive ale nenorocirilor din lume, de-aproape fie ele sau de departe, dar cine suntem noi, amărâții mititei, să facem ceva în privința asta… nu?

E frustrant, da. Știu. Suntem agitați cu toții. Și totuși… e mai ușor parcă să ne prefacem toți plăcuți și pâinea lui Dumnezeu… la suprafață, dar, dacă se apropie de noi cineva un pic mai mult decât limita admisă… să îl lovească un val greu și apăsător de negativism de se întreabă ce-i aia…

Știm să legăm propoziții pompoase, avem o vrăjeală de mamă, mamă! Știm să facem diferența imediat între ce-i bine și ce nu. Avem și soluții pentru toate alea. Simțim când cineva are ceva de ascuns. Suntem conștienți de ceea ce se întâmplă, cu adevărat, cu noi și cu cei din jurul nostru… cu lumea, cu planeta asta, în general. Recunoaștem cu ușurință situațiile care rănesc. Mirosim imediat furia ascunsă sub un zâmbet fals, frica sub un pumn care bușește aprig într-o masă. Omul care acționează într-un anume fel, deși știe prea bine că nu-i cinstit așa. Lucrurile frumoase spuse doar din interes… Minciuna. Fabulațiile.

Și? Ce facem? Ne eschivăm, aia facem. Închidem ochii și trecem de toate de parcă nimic nu s-a-ntâmplat. “Cine, iooo?! Nu știu, n-am văzut, n-am auzit..!”.

Sunt batjocorite animale peste tot. Vecina urlă de bătaie zilnic. Copii sunt răpiți și vânduți pe bucăți chiar de neamuri. Droguri date pe la colțul blocului. Bani furați. Vieți furate cu totul. Lume prostită în masă. Auzim despre toate toți. Ba pe unele le vedem cu propriii ochi. Și ce facem?! Nimic. Mucles. Că ne papă Pufi. Ne facem că nu vedem, nu auzim, adică pentru noi nu există.

Ne mănâncă din interior o teamă de-asta tâmpită mai rău decât ne mustră conștiința. Pare cu mult peste puterile noastre de oameni simpli să facem ceva. Nu? Nenorociții au banu’, înseamnă că au tot. Nu?!

Și mimăm, la suprafață, viața în continuare. Doar că înăuntru n-avem cum. Înăuntru ne roade câte ceva negat și dat la o parte în fiecare zi. Câte puțin… câte puțin. Sentimentul ăsta de neputință indus aiurea de-a lungul timpului ne usucă. Ne slăbește, fără să ne dăm seama. Și ne face să fim practic… inutili. Deși am putea fi atâtea…

Cel mai crunt motiv al nefericirii noastre, nefericire atât generală, cât și personală, este… faptul că nu ne asumăm responsabilitatea de a fi. Nu îndrăznim nicicum să… fim, dom’le. Ne ascundem în spatele unui afiș publicitar pe care scrie “Îmi ofer viața pe mai nimic!”… afiș dictat de niște… neica nimeni, dacă aș fi întrebată. De niște unii mai slabi și mai lipsiți de conținut ca bambusul. De niște unii care-au visat noaptea că vor conduce lumea și o conduc. Pentru că noi le permitem. Pentru că noi n-avem sângele lor. Și nici mintea lor odihnită. Pentru că a noastră e obosită de griji, de frici, de multe “Dar dacă…?”. Pentru că panica e arma lor și o cam lăsăm să ne anuleze scutul… care-ar trebui să fie… responsabilitatea. Acceptarea realității, la urma urmei, și decizia de a face ceva constructiv în privința ei. A noastră. A ălora micii care vin după noi. A vieților viitoare în care ne-om mai reîncarna chiar și noi.

Ascundem cum putem fiecare mai bine ceea ce suntem și simțim cu adevărat, fără să știm că, de fapt, tocmai asta este sursa principală a durerilor noastre. Stăm închiși în case întunecate de ofuri, în căsnicii înecate în tăcere, în birouri sufocate de lenea sus-numiților.

Stăm… în loc să ne eliberăm odată!

Lasă un răspuns