Renunțarea e și ea cheia fericirii

Ne e greu. Ne e greu să renunțăm la obiecte, la locuri, dar mai ales la oameni. Și uite-așa ajungem să strângem. Claie peste grămadă. Saci cu de toate, care nu mai lasă loc de nimic nou, de curat, de… ce trebuie. Strângem frustrări, strângem nemulțumiri, neplăceri cu nemiluita.

Ne agățăm de ce nu ne mai vine bine. Sau chiar și de ce nu ne-a venit bine niciodată. Ne agățăm de ceva, deși știm că locul lui nu-i aici, lângă noi, în noi. Cel puțin, nu pentru mult timp. Simțim asta, dar preferăm să ținem de ce-avem în mână. De ce-a dat peste noi așa… aiurea, de ce n-a fost prea mult de căutat. De… ce ne face lumea frumoasă doar pentru o secundă.

Ne încăpățânăm să ne prefacem că menirea, destinul, ‘anume’ nu există. Că orice merge bine cu noi. Și… dacă nu merge, se transformă cât am pocni din degete. Deși, dacă e s-o gândim puțin și invers… noi oare ne putem transforma tot așa, cât am pocni din degete, pentru a merge bine cu acel ‘orice’? Nu, așa-i?

Nu… Dar noi preferăm puțin, când vine vorba de a ne fi bine, chiar dacă ce vine după e… inevitabil, mult și rău. Preferăm să ne mulțumim cu ce pică din păr, chiar dacă ce pică din păr amână întâlnirea noastră cu ceea ce ne aparține, de fapt, cu ceea ce e de neschimbat pentru a fi ce trebuie. Cu ceea ce… desenează înaintea noastră adevărul… fericirea… aia fără sfârșit.

Vrem să fim fericiți atât de mult, că nu mai distingem aparența de autentic. Nu mai dăm atenție detaliilor. Sau, dacă le dăm, ne facem că nu vedem ce nu se pupă cu teoria aia a fericirii din capul nostru.

Uităm să ne urmăm inima. Ne urmăm doar instinctul și mintea, înainte de a le fi educat. Ne urmăm acele teorii inoculate, nu pe cele dobândite.

Ignorăm complet acea parte din noi care zbiară, alertându-ne că nu e bine. Că ce credem noi că-i bine… nu e, de fapt, bine. Că urmează eșecul… iar și iar… Că ne alegem, iar și iar, cu aceeași inimă rănită. Cu aceleași sentimente zdrobite. Cu aceleași lacrimi vărsate.

Pentru că ne e greu să renunțăm. Preferăm să rămânem blocați într-o situație nocivă, în loc să acceptăm realitatea… că viața nu e despre chin și sacrificiu distructiv. Preferăm să pierdem vremea chinuindu-ne să ne convingem noi pe noi înșine că suntem unde, cu ce sau cu cine trebuie, deși e evident că nu-i așa, în loc să “pierdem” aceeași vreme sau poate una și mai scurtă… pe drumul spre… adevăr. Spre adevărul din noi, spre adevărul pentru noi…

Ne întoarcem în aceleași locuri, la aceleași lucruri sau lângă aceleași persoane… căutăm aceleași trăsături… fără să înțelegem că, din moment ce ne-au făcut o dată rău, o vor face și-a doua oară. Și-a treia. Și-a na.

Rămânem în urmă. În trecut. Cu lecțiile neînvățate. Ne e dor de ce ne face, doar pentru un timp, să credem că, dacă n-ar exista, noi n-am putea trăi… și ne întoarcem acolo. Nu pentru că noi chiar nu putem trăi fără, ci pentru că ne e frică să trăim… cu adevărat. Ne e frică de planul ăla necunoscut pe care universul îl are pentru noi. Ne e frică să ne distanțăm de ceea ce deja cunoaștem, chiar dacă știm că nici așa nu ne e bine… chiar dacă… bănuim… simțim… că altfel ne-ar putea fi.

Ne pierdem… așteptând să fim fericiți fără să schimbăm mare lucru în nefericirea noastră. Ne căutăm în fiecare dimineață în oglindă… în speranța că apare așa, de nicăieri, un zâmbet, fără ca noi să ni-l punem pe față cumva… altfel.

Stăm așa, în durere și agonie, sperând că ceea ce deja avem se poate transforma, dintr-un moment în altul, în ceea ce ne dorim. Pentru că ne țin amintiri, teorii… imaginația.

Pentru că ne e frică să renunțăm la ce nu e dat să ne fie… pentru fericire.

Lasă un răspuns