Regină la mine în palat

Singurătatea îmi va lipsi într-o zi. Cu casa plină de copii şi jucării care chiţăie peste tot, cu totul un zgomot şi o bucurie asurzitoare, va lipsi liniştea din mine, voi lipsi eu aia închisă între pereţi pustiiţi. Probabil voi avea momente când, jucându-mă cu nişte pitici gălăgioşi şi zâmbăreţi ‘De-a v-aţi ascunselea’, mă voi ascunde în liniştea din debara şi îmi voi dori să nu mă găsească… măcar pentru jumătate de oră.

Singurătatea e grea… pentru cine n-o cunoaşte. Mie singurătatea mi-a fost binecuvântare. Mamă a sufletului meu, caiet de instrucţiuni în viaţă. Săgeţi încotro s-o apuc. Linişte. Timp. Gânduri. Meditaţie. Discuţii cu Dumnezeu. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, cu toţii suntem singuri toată viaţa. Ne naştem singuri, murim singuri. Indiferent pe cine avem alături, suntem singuri. Suntem doar prea preocupaţi de exterior ca să ne cunoaştem pe noi înşine, ca să realizăm că suntem un suflet într-un corp. UN suflet într-UN corp.

Ştii ce mi se întâmplă în ultimul timp din ce în ce mai des? Mă văd în oglindă. Pe mine. Mă uit la mine în oglindă şi îmi observ forma ochilor. Forma feţei. Mă privesc în ochi de parcă acum fac cunoştinţă cu mine, de parcă n-aş fi ştiut cum arăt. Mă analizez aşa cum am analizat toată viaţa oamenii din jur, care mi-au plăcut, care nu mi-au plăcut. Mă uit la mine şi mă descopăr. Şi e ciudat. Deşi toată viaţa asta am trăit în corpul ăsta, parcă nu l-am conştientizat niciodată până acum. Sunt eu. O combinaţie între mama şi tata. Şi cine ştie între câte alte figuri ale strămoşilor mei. Din toţi am ieşit eu. ‘Ochi albaştri’ ăştia de mi i-au admirat toţi până acum, mai puţin eu. Am ochi frumoşi, da. Şi dacă îmi ciupesc pielea, mă doare. Singurătatea m-a împins până aici. Să mă văd şi să mă simt. Dacă aş fi fost în continuu între alţi oameni, n-aş fi avut loc de ei să mă văd. Aş fi auzit că-s frumoasă, că-s nesuferită sau cine ştie câte alte observaţii… pe care le-aş fi luat ca atare. N-aş mai fi avut timp şi pentru observaţiile mele.

Da, gândesc mult. Singurătatea îţi lasă loc nu numai de atenţie, ci şi de gânduri. Gândesc mult şi, deşi s-ar zice că nu e bine, crede-mă… e perfect. Reţeta de succes… pentru o minte clară şi un suflet fericit: păstrează-ţi vibraţia şi fruntea cât mai sus şi… gândeşte. Eu gândesc mult. Le întorc pe toate părţile; nu merge aia, merge cealaltă sigur. Am învăţat să mă împart în două, ca să-mi fie mai uşor. O parte care gândeşte şi una care ascultă. Cu timpul am şters şi intuiţia de praf şi am alăturat-o echipei. Când îţi cureţi mintea de negru, intuiţia îşi face loc ca un licurici în noapte şi se apropie, se apropie până devine zi. Adevărul şi căldura interioară. Intuiţia.

Trăind singură… mi-am oferit şi multe momente de singurătate la propriu, ce-i drept. Când am plâns şi-am zăcut. Dar valoarea a ceea ce dezvoltam în mine creştea, iar sentimentul ăsta de singurătate brută a scăzut până la inexistenţă. Apoi a intervenit recunoştinţa. Independenţa. Siguranţa că, dacă mâine aleg să-mi întorc viaţa pe dos că aşa am eu chef… o pot face.

Să ai oameni mulţi în jur, mai ales nepotriviţi, te împiedică să te gândeşti, să te întrebi, să îţi răspunzi, să te descoperi, să te priveşti pe tine în ochi şi să-ţi vezi sufletul. Să te cunoşti… Te împiedică să faci ce vrei, când vrei, cum vrei. Te-ai putea întreba acum… ce e de făcut când eşti singur? În afară de TV? Un miliard de lucruri de citit, de vizitat, de aflat, de băut, de gătit şi-aş putea continua până mâine. Înveţi cum să redescoperi pasiuni demult uitate. Eu mi-am redescoperit pasiunea de a citi şi de a mă educa. Dincolo de mama care mă freca la cap să citesc cărţi care nu-mi plăceau şi profii nesuferiţi care ne ameninţau că, dacă nu învăţăm ce zic ei, o să devenim nişte rataţi.

Mi-am dezvoltat mult abilitatea de a mă menţine neutră. În situaţii, în discuţii, în viaţă. Obiectivism. O trăsătură esenţială, aş spune. Mi-a luat ceva timp. Şi ceva nervi. Şi când te gândeşti că totu-i o energie… canalizată prost, canalizată încrucişat, furată, urâtă, invidiată. O energie care, odată ce-i adusă pe făgaşul dat de sus, e ca o rază de soare care străbate câmpul de luptă. Şi nu, nu sfătuiesc la singurătate. Dar sfătuiesc la fericirea lăuntrică, înainte de fericirea cu ce-avem în jur. Tot ce mi-e necesar pentru a fi fericită se află dintotdeauna în mine. Asta nu înseamnă că fericirea alături de alte persoane nu există. Ooo, ba există! Şi încă cum! Însă diferenţa o face faptul că… fericirea din mine ţine o veşnicie. Fericirea căutată în alţii nu. Nu există om, altul în afară de mine, care să mă facă fericită fără întrerupere, pentru totdeauna.

Aşteptarea ca altcineva să ne aducă fericirea poate duce la suferinţă. Este o dependenţă fără sens. Şi duce nicăieri uneori.

Nu, nu e egoism. E calea cea mai simplă şi sigură spre fericire. E cheia împlinirii sufleteşti. Doar atunci când creştem în interior pe zi ce trece, frumuseţea din exterior creşte şi ea. Doar atunci exteriorul este blând şi cald cu noi. Doar atunci atragem fericire. Întotdeauna atragem ceea ce suntem.

Eu… sunt regină la mine în palat. Şi îmi voi aminti si iubi singurtatea întreaga mea viaţă. Pentru ceea ce-a fost şi pentru ceea ce sunt.

2 Comments

  1. igNic

    Interesant. Eu am o teorie, legata oarecum de ideea “jumatatii” sau mai bine zis a “jumatatilor”. Teoria spune ca om-ul este una iar OM-ul este alta si anume om-ul se intregeste si devine OM doar in cuplu, atunci cand un omEl si o omEa fac uno OM. …… Multe adevaruri recunosc in cele scrise pe aici. Si experiente asemanatoare, si alte asemanari. De-a dreptul interesant……. Mai am o postare. Bine ca nu ai inceput sa scri mai demult ca trebuia sa-mi iau concediu, chiar daca lucrez acasa:). Nu am mai citit de mult atat de mult si cu placere deosebita. Multumesc.

Lasă un răspuns