Recunoştinţa înseamnă să ne-amintim cu inima, nu cu mintea

Asta e ca aia cu paharul pe jumătate plin. Plin am zis, da? Pe jumătate plin, nu gol. Despre asta este vorba şi în viaţă. Despre partea plină. Abia apoi despre aia goală. Pe care reuşim s-o umplem tot folosindu-ne de aia plină. Hidratându-ne cu ceea ce avem, pentru a fi capabili să muncim şi să dobândim mai mult.

Ieri de dimineaţă am observat pe frunzele gardurilor vii de pe marginea trotuarului… rouă. Mă, rouă! Aşa mare bucurie am simţit de ziceai că cine ştie ce-am văzut. Nu m-a bucurat roua în sine cred, cât m-a bucurat faptul că am observat-o. Că mintea mea a avut dispoziţie bună să lase privirii mele atenţie pentru un… mizilic. Nu ştiu în câte zile pe an e prezentă roua asta, probabil în destul de multe, dar eu n-o mai văzusem de ani. Probabil de când eram copil. Imediat ce-am observat-o, gândul care mi-a venit în cap a fost legat de şcoala generală sau de grădiniţă… a fost definiţia aia dată de educatoare sau de învăţătoare. Atât de veche amintire aveam eu cu roua…

Da, suntem oameni frumoşi, drăgălaşi, aranjaţi, freza rezistă, bani facem, copii facem, case facem şi de-alea, cu stil, cu nebunii fel de fel, care mai de care mai moderni într-ale noastre. Ne răsfăţăm, obţinem ce vrea fundul nostru, nu ne lipsesc de nici unele, că doar nu mai e ca pe vremea comunismului, când stăteai la coadă o zi pentru un pachet de vată. Avem de toate acum.

Ba chiar avem prea multe, aş zice. Avem atât de multe, că ne-am mecanizat cu totul. Aproape că nu mai contribuim cu nimic la propria noastră viaţă. Pentru că le-avem acum pe toate la îndemână, gata de a fi folosite. Cică ni s-a uşurat astfel traiul. Dar cred că ni s-a uşurat şi mintea, odată cu traiul. Şi am devenit nişte grăbiţi. Nu ştiu de ce, dar totul e în viteză. Alergăm de nebuni. După ce? Păi cred că tot după bani, îmbunătăţiri, maşini noi mereu, renovări, achiziţii, ţoale, brizbizuri. Alergăm după aventuri, vacanţe cât mai excentrice. Fără să ne bucurăm însă, cu adevărat, de ele.

Şi, să zicem că n-ar fi o crimă aşa mare dacă am face-o doar pe cârca noastră, că na, omul trage pentru ce alege el să facă… dar alergătura asta a noastră e şi pe capetele altora. Suntem atât de convinşi că ni se cuvine totul, încât nu mai ţinem cont de ce zdrobim sub acţiunile noastre. Nu mai ţinem cont de ceilalţi pe care e nevoie să călcăm, ca să ne fie nouă bine. “Bine”. Că nici binele nu mai e ce-a fost odată.

Cumpărăm frigidere întregi de mâncare, fie că o mâncăm, fie că nu. Dar să fie acolo. Ce dacă după trei zile se împute şi-o aruncăm la ghenă? Să înghită şi pământul nostru nişte mâncare stricată, poate i-o fi poftă de nişte mezel sau de alte sintetice. Dar la ăia din capătul celălalt al lumii, care au doar oase şi piele peste organe, nu ne gândim. Ce zic eu?! Lasă-i pe-ăia. Că nu ne gândim nici măcar la ai noştri de-aici de-aproape. La vecinii noştri cu case fără ferestre şi copii doar cu pâine în stomac de când se ştiu ei. Schimbăm copiilor noştri tabletele o dată pe an, că doar de, tehnologia avansează de la o zi la alta. Să aibă şi copilul nostru ca toţi colegii lui, că se fac diferenţe şi se frustrează de mici. Dar pe-alea vechi nu le transformăm în bani iar şi apoi într-un pacheţel pentru un alt copil străin familiei, dar amărât, care n-ar şti oricum ce să facă el cu o tabletă. Că ăluia îi trebuie doar mâncare şi şcoală, ca să se facă mare. Depozităm tot ce-i vechi pentru noi, nu care cumva să dăm altcuiva. Că cine ştie când om mai avea nevoie? Fără să înţelegem, odată pentru totdeauna, că lucrurile pe care le ducem la mama acasă, că ea are spaţiu mai mult de depozitare, nu vor mai fi aduse înapoi la noi în veci. Şi nici folosite de cineva vreodată, dacă nu cumva le facem frumos pachete şi le ducem într-un sat uitat de lume, la nişte oameni pentru care lucrurile alea-s lux.

Ne grăbim, ne certăm, ne scuipăm şi ne urâm. Doar pentru că suntem potriviţi numai pentru un timp, nu pentru totdeauna… şi drumurile noastre trebuie să se despartă, la un moment dat în viaţă, pentru altceva şi mai bun. Asta în loc să ne bucurăm de ceea ce-i frumos în timpul ăla limitat petrecut împreună. În loc să ne amintim cu drag de noi şi să ne salutăm cu plăcere atunci când ne vedem, poate din greşeală, prin vreun loc din lumea asta mare.

Ne dăm iubitori şi demni de iubit, fără să înţelegem ce este, de fapt, iubirea. Ne dăm deştepţi, dar suntem atât de naivi! Ne lăsăm cuceriţi de superficial şi avem curajul apoi să fim nemulţumiţi de goliciunea din spatele lui. Preţuim uşorul şi fugim de greu, fără să înţelegem că uşorul e la fel de consistent ca un fulg. Uşorul e… atât de greu, că zboară cu prima adiere de vânt. Pe când greul e-acolo pe timp cu soare, vânt sau furtună. Greul rămâne. Greul oferă, susţine, învaţă, dezvoltă. Ăla nu pleacă.

Credem că avem tot, dar n-avem mai nimic, de fapt. Pentru că nu facem lucruri prea multe ca s-avem ceva. N-avem nici măcar timp. Nu ştim ce ne aduce ziua de mâine. Şi totuşi noi ne trezim astăzi, dar respirăm altădată. Astăzi lasă, să respire alţii pentru noi. Nouă a ajuns să ne fie prea lene. Lăsăm pe niciodată, dacă se poate, tot ce-ar trebui să facem. Extraordinarul din jur ne-a luat vederea. Vederea minţii. Şi ne-a făcut să ne uităm inimile. Acum sunt la modă combinaţiile şi ascunzişurile. Afacerile şi înţelegerile care-s lipsite de un secret sau de-o minciună nu-s reale, nu-s valoroase, nu-s pentru noi. Sunt pentru proşti. Pentru ăia cărora încă le place munca. Acum e mai cinstit egoismul. E mai atractiv orgoliul. Astăzi vanitoasa e femeia sexy, iar bărbat adevărat mai este doar mişelul.

N-am uitat să mulţumim, nu. Doar că acum mulţumim cu şi pentru bani. Mulţumim cu şi pentru interese, cu şi pentru favoruri sau chiar cu şi pentru forţă. Am uitat cum e să mulţumim simplu… cu inima.

One Comment

Lasă un răspuns