Răutatea nu-i face pe alții pierzători, ci chiar pe ea

Sau, după cum spune și vorba aia cu “Cine sapă groapă altuia…”, răutatea, oricât de bine și-ar calcula ea mișcările, nu se îndreaptă către victorie, ci către eșec.

Oricât de mult ar încerca ea să controleze totul, să-i țină pe cei din jurul ei la pământ, sub talpa aia a ei lipsită de sentimente, răcită de prea multe frustrări… oricât de mult s-ar chinui să preia și să mențină controlul asupra vieților tuturor și să dirijeze totul numai și numai după propriile fantezii și dorințe bolnăvicioase, întotdeauna se va găsi o virtute rătăcită care-i va lumina cu farul ei puternic cercul vicios și-i va arăta că nu face nimic altceva decât să-și mănânce pământul ăla deja șubred de sub picioare…

Oricât de mult ar încerca ea să învinovățească pe alții de tot ce se întâmplă rău în lume, de tot ce se întâmplă rău în viața ei chiar… oricât și-ar dori să înfigă bine în mintea tuturor ideea că ea n-are nicio vină, că ea n-a greșit, “dar uite că…”… întotdeauna se va găsi o oază rătăcită care-i va aminti de toate lucrurile alea oribile pe care le-a făcut, care-i va tulbura somnul aparent nepăsător și liniștit… cu toate ocaziile alea în care ea a pus în cârca altora propriile greșeli.

Oricât de mult… și-ar dori ea să-i facă pe toți din jurul ei să trăiască în lumea aia a ei paralelă cu realitatea, în lumea aia în care ea nu e, de fapt, rea… ba e chiar o sfântă… în lumea aia în care nimeni altcineva n-are dreptate, n-are îngrijire de cei apropiați, n-are… iubire în suflet mai mare ca ea… întotdeauna se va găsi o mână rătăcită care să-i tragă pe nefericiții sclavi înapoi în lumea reală, în lumea aia… asta… în care răutatea e nevoită să fie văzută… așa cum e ea. Urâtă.

Răutatea… pentru ea… e-n stare de orice. Răutatea, pentru ea, e-n stare să ia minți, să le sucească și să le dea înapoi pe dos… fără nicio urmă de remușcare. Ba din contră, cu o deplină satisfacție, cu o deplină mulțumire de sine… pentru că “Așa e bine.”, “Așa trebuie să fie.”. Pentru că… așa zice ea. Da, și se minte până și pe sine. Răutatea nu doar că nu ezită nici măcar o secundă înainte să înșele pe alții… ea se înșală și pe sine, atâta timp cât asta o ajută să-și mențină imaginea aia perfectă în ochii celorlalți.

Minciuna, manipularea, aerul grețos de superioritate… fac împreună o a doua natură pentru răutate. Un habitat. Ea minte la fel de des și de natural după cum respiră. Ba chiar inventează și câteva alte povești-accesoriu care să îi susțină spusele. Inventează situații care să se potrivească tiparelor lor diabolice și, dacă cumva răsare o dâră de adevăr din audiență, ea are grijă s-o stârpească înainte ca ceilalți să fi zărit sau auzit ceva.

Ba mai mult, toate i se cuvin. Ea merită totul. Chiar și fără să facă nimic pentru acest tot. Să muncească alții, ea doar să primească. Ea merită. Ei i se cuvine. Toți îi datorează ei… totul. Și-și pierde cumpătul dacă nu-l primește. Atunci ori plânge, ori lovește. Ori dramatizează, ori distruge. Niciodată nu se oprește la mijloc.

Răutatea nu se oprește niciodată la… responsabilitate. Răutatea nu se oprește niciodată să… se întrebe. Ea, pur și simplu, știe. Una și bună. Că ea e… centrul universului. Că ea e nucleul tuturor. Că ea e… miezul din dodoașcă.

Ce-are de câștigat? Exact ceea ce oferă. Minciuni. Afundarea și mai mare în propriile goluri, în propriile frustrări, în propriile… răni.

Ce-are de pierdut? Timp. Timp în care cei pe care ea îi înjosește, îi minte și îi manipulează dau cu capul și învață. Cad și se ridică. Avansează. În… timp… ce ea… se lasă cuprinsă, din ce în ce mai mult, de mlaștina în care zace… De capcana în care a intrat singură-singurică, în timp ce-o pregătea pentru ceilalți.

Răutatea e… crudă cu toți… dar, mai ales, cu propria-i persoană.

Lasă un răspuns