Răul se curăţă numai atins de curăţenie

La propriu. Curăţenie la propriu.

Ne văităm că nu dormim, că ne sufocăm în propriile case, că suntem bântuiţi, că scârţâie uşile, că trosneşte mobila, că ne doare capul, că suntem depresivi, singuri şi fără speranţă. Şi nu înţelegem, dom’le, de ce!?

Că doar cine mai are timp, în zilele noastre agitate şi întortocheate, să se mai gândească şi la casa noastră ca la propria sursă de energie? Nu, că noi avem timp să ne gândim doar la biserici aşa, nu la acoperişul sub care punem capul seara pe pernă să ne odihnim şi să ne refacem. Biserica e casa noastră, nu casa în care locuim, dormim, iubim, mâncăm, creştem copii şi crăpăm. Nu. Că noi n-avem timp să analizăm lucrurile mai în detaliu decât ni s-au pus pe afişor.

N-avem timp, dar resimţim o grămadă de greutăţi din cauza faptului că ne ignorăm propria casă. Lasă că facem curăţenie o dată pe lună, că doar ce, abia dacă ajungem pe-acasă de la atâta muncă. Ce nevoie e să facem mai des? Fără să ne dăm seama că, pe lângă mizeria fizică, mai cărăm după noi şi mizerie energetică de pe-acolo de pe unde ne preumblăm în timpul zilei. Cărăm după noi uri, priviri aruncate în duşmănie, blesteme aruncate în colţul străzii, boli pe-ai căror stăpâni îi compătimim de zici că suntem noi în locul lor şi multe alte gunoaie care practic nici măcar nu ne aparţin. Dar noi le luăm acasă. Strângem tot ca nişte copii cuminţi şi ascultători. Şi le depozităm. Şi împărtăşim încărcătura asta energetică şi cu ceilalţi din casă, cu patul, cu periuţa de dinţi, cu pâinea şi cu tot ceea ce mai atingem pe-acolo. Şi-apoi le folosim pe toate. Intră în circulaţia interioară toate ca la ele acasă. Până le asimilăm suficient de bine cât să zicem că parcă au fost acolo dintotdeauna. Ale noastre. Ne-am născut cu ele.

Suntem bolnavi şi nu ştim de unde, depresivi şi nu ştim de ce, fără viitor, în ciuda miilor de opţiuni disponibile în calea noastră. Şi nu înţelegem. Că nu vrem, nu că n-am avea cum. Că, dacă ne-am întreba un pic mai des şi conştient, am înţelege. Ne-am da seama că stările noastre nu prea sunt chiar toate ale noastre, ne-am da seama că anumite conflicte dintre noi şi ceilalţi de prin casă nu prea au un motiv real, ne-am da seama că bani, deşi nu avem, noi cam ştim cum să facem, ne-am da seama de multe. De toate.

Am înţelege că mobila nu trosneşte de proastă, ci că se mai sprijină câte-un blocat pe-acolo de ea, am înţelege că negura nu-i niciodată prea neagră ca să se mai poată curăţa, am înţelege că proştii ăia din filme care binecuvântează mâncarea înainte s-o bage în gură nu-s chiar atât de proşti, că tămâia aia nesemnificativă de-o arde şi popa-n biserică nu-i chiar atât de nesemnificativă şi nici degeaba chiar atât de greu de procurat. Şi nu vorbesc de tămâia la kil de-o vinde biserica cine ştie de pe unde, ci de aia pe cale de dispariţie de-o produc copacii ăia pe cale de dispariţie şi ei, pentru că-i omul calic şi un prea bun afacerist de felul lui.

Am înţelege că nu suntem suficient de golani încât să îl fentăm pe Dumnezeu, bunuţul. Că n-a dat el nimic degeaba. Nici măcar o stare. Nici măcar o emoţie. Şi nu ne-a lăsat degeaba atâtea la dispoziţie. Ne-a lăsat pe noi şi pe toate ca să facem legătura între noi şi noi, între noi şi ele, între ele la grămadă şi să înţelegem. Care, cum, unde, când şi de ce.

În ce-am călcat, cine ne-a “molipsit”, cu ce, cum ne afectează gândirea şi viaţa, cum scăpăm de ele, de ce? Sunt întrebări simple de pus atunci când nu ne înţelegem starea în propria noastră casă şi nu numai. Sunt întrebări simple de pus atunci când nu ne înţelegem starea în propria noastră viaţă… Când, deşi lucrurile în jur nu-s chiar atât de căzute în prăpastie, nouă ne vine să ne dăm cu capul de pereţi. Când, deşi e linişte noaptea la noi în casă, nu putem dormi de vuiet şi foială. Când, deşi nu ni s-a întâmplat nimic rău într-o zi la serviciu, ajungem acasă şi ne vine să zbierăm la toţi cât de tare ne ţin plămânii.

Trăim într-o lume condusă de energie, înainte de a fi condusă de oameni. Şi de noi depinde ce fel de energie păstrăm în propriile noastre case şi în propriile noastre vieţi. De noi depinde cât de proaspăt şi curat ne menţinem propriul cerc energetic. De noi depinde cât de des alegem să ne scuturăm de mizerii. De noi depinde, nu de alţii.

Lasă un răspuns