Răul netratat ne curge prin vene și ne fură sufletul așa… pe nesimțite

Tocmai datorită problemelor și piedicilor apărute în calea mea de-a lungul timpului… am ajuns să descopăr cine sunt. Ce, mai exact, sunt. Și datorită plânsetelor mele și urletelor mele de disperare când toate, orice aș fi făcut, ieșeau pe dos.

Interacționez des cu oameni care ba nu pot avea copii, deși analizele ies perfect, ba au permanent o stare depresivă, deși nu au niciun motiv, ba, deși au un excelent cv și o vastă experiență în domeniul lor de activitate, nu reușesc nicicum să-și pună la punct o firmă sau, măcar, să se angajeze pe un post de nasul pregătirii lor… ba îi mănâncă singurătatea, deși nu-s nici boccii și nici fără creier. Și toți se întreabă “de ce?”. Și eu m-am întrebat, ani la rând, “De ce?”. De ce scap banii printre degete? De ce nu reușesc să fiu fericită? De ce îmi iese fum pe nări chiar și când mi se întâmplă ceva ce-ar trebui să mă bucure? De ce nu mă mărit și eu ca toate prietenele și colegele mele? De ce nu reușesc să leg și practic un plan cap-coadă? De ce? De ce?! De ce?!? Multe “de ce?”uri de-astea…

Din dorința de a afla răspunsuri, am luat-o pe toate drumurile. Biserici, cărți, internet, popi, ghicitoare, astrograme, cursuri, psiho, tehnici energetice, de toate. Am săpat de mi-a venit rău. Am săpat până când am reușit nu să adun informații noi, ci să pun cap la cap informațiile care zăceau în mine, acolo adânc. Am săpat până când am dat de… înțeleapta asta din mine. De vindecătoarea asta din mine. De… vrăjitoarea asta din mine.

Am săpat până când am descoperit că sunt una cu pământul, că puterile mamei Pământ care ne ține în brațele ei sunt în mâinile mele, că am capacitatea ca, prin ea, să mă vindec, să mă transform, să renasc. Că magia pământului curge prin sângele meu. Că nu m-am născut degeaba primăvara, când întreaga natură renaște, an de an.

Am săpat până când mi-am dat seama… pe ce lume sunt și de ce am nevoie ca să trăiesc, de fapt. Am săpat până când am văzut ceea ce era evident, dar pentru care n-avusesem ochii deschiși, cu adevărat, înainte. Am săpat până când am început să văd Soarele și Luna, apa și aerul, pământul, focul și sufletul din mine. Trecutul și prezentul. Și-apoi și viitorul. Am săpat până când am aflat toate remediile… alea naturale, energetice… pe care le avem cu toții la îndemână. Am aflat de stele, de însemne, de săbii și inimi… de armele societății noastre împotriva lor.

Am săpat până când mi-am amintit tot. Am săpat și-am reclădit în mine tot, piesă cu piesă. Am luptat eu, aia bună, cu mine, aia rea. Da, am fost rea. Da, răul există. Există în gând, în cuvânt, în sânge, în… ritualuri și în ziceri aruncate aiurea. De ciudă, de ură, de invidie… degeaba, uneori. Sau poate chiar de distracție. Răul există și se face. Chiar dacă în adâncul nostru știm că nu-i de făcut, încălcăm toate legile naturii și îl facem. Și altora, dar și nouă înșine.

Urâm. Urâm reușitele altora, urâm relațiile altora, urâm cadourile pe care chiar noi le facem, urâm și aerul pe care îl respirăm. Și murdărim tot cu ura noastră. Însemnăm tot cu ura noastră. Suflete, vieți, viitoruri. Relații neîncepute, copii nenăscuți. Practic… o evoluție întreagă. Ne băgăm ca un bolovan în propria noastră cale spre evoluție. Avem impresia că așa suntem stăpânii, că așa controlăm noi tot, că așa facem ca alții să ne rămână vezi, Doamne, în urmă, în timp ce noi urcăm undeva sus de tot, aproape de un anume vârf dorit.

Avem impresia că reușim să evadăm din propriul nostru urât afundându-l pe cel de-alături și mai tare în al lui. Că răul din noi este, de fapt, un bine, ba chiar unul meritat cu vârf și îndesat. Confundăm însă cumva treburile. Confundăm binele cu răul ăsta.

Și confundăm lupta cu… statul degeaba. Am mai zis eu cândva… “Pică pară mălăiață..!”… Credem că, dacă aprindem o candelă în casă, binele învinge. “Dumnezeu ne apară!”… De parcă Dumnezeu ăsta al nostru e unul mic și cu mușchi care trage în plug pentru noi toți, în timp ce noi… foaie verde lobodă.

Nu, binele nu-l dobândim dacă mișcăm doar jumătate de deget din toate douăzeci. Așa cum nici Făt-Frumos nu învinge balaurii și zmeii stând cu cracii în sus la soare, de dimineață și până seara.

Avem bine și avem rău. Și există o luptă între bine și rău. Luptă, da? Luptă…

Eu am luptat, n-am stat degeaba. N-am acceptat să stau doar să mă uit cum răul mă mănâncă încet, dar sigur. Am luptat. Am luptat cu mine până m-am învins și-am renăscut. Apoi am luptat cu alții până s-au învins și-au renăscut… sau nu… treaba lor.

Am luptat și lupt în continuare… pentru că răul nu dispare admirându-l, ci învingându-l. Folosind arme construite cu propriile noastre suflete. Cu cunoștințe înțelese și puse împreună. Și cu multă voință.

Cu un act fără încetare…

Lasă un răspuns