Răceala nu trage la goliciunea pielii, ci la cea a sufletului

O sun pe o prietenă, leșinată în casă de răceală. Nici nu știe de unde-a luat-o, că n-a ieșit deloc. O sun pe o altă prietenă, asta mai cu mulți ani la purtător, leșinată în casă de răceală. Merg la magazinul alimentar din colț, vânzatoarea leșinată pe casa de marcat de răceală. Mă întorc acasă, vecinul behăie în fața blocului. Toată lumea e leșinată și behăie.

Ce să fac și eu, în cazul ăsta? Păi, în loc să recomand două ceaiuri, cinci pastile și șapte siropuri din șapte trunchiuri de substanțe sintetice diferite, tac. Tac și mă întreb așa, în gândul meu… “Oare tu ce nu accepți din viața ta? Tu în ce conflict te-ai blocat? Tu peste ce nu treci? Tu ce-ai ocolit fără să trăiești?”. Și dau și diagnostice, tot în gând… “Tusea ta pare să vină de-acolo…, durerea ta din piept, însoțită de horcăielile astea frumoase, pare să fi răsărit de-acolo…!”. Ba mai pun și cu voce tare câte-o întrebare ajutătoare, care să nu bată totuși la ochi, cât să-mi dau eu seama cât mai cu exactitate către care “acolo” ca sursă emoțională să mă îndrept cu arătătorul.

Toate astea în gând. Că cine mă ia pe mine în seamă dacă zic că răceala e rezultatul unui conflict interior activ și continuu? Cine mă ia pe mine în seamă dacă zic că ne curg mucii pentru că dăm în viață ca-ntru-n zid? Mama lor de viruși… emoționali. Că nu ne dăm seama deloc că al nostru corp simpatic și drăguț reacționează astfel la toate prostiile astea de conflicte pe care le experimentăm în viața noastră de zi cu zi. Nu ne dăm seama că stresul la care ne supunem zilnic la locul ăla de muncă pe care-l urâm din tot sufletul, că cearta cu iubi de atâtea luni încoace, că lipsurile, surplusurile, nemulțumirile, toate astea de-s de-a-ndoaselea în viața noastră sunt practic… virușii care ne lovesc, din când în când, dându-ne niște febră, niște apiță pe nas, niște tuse de-aia de zguduim tot blocul… Nu ne dăm seama. Nici măcar nu ne întrebăm… mă, da’ oare de ce?! Nu, noi luăm ca atare. Așa ne-a zis domn’ doctor acum o mie de ani, că răcim pentru că ne trage curentul și, ca să ne treacă, trebuie să băgăm un pumn de antibiotice, așa facem. Nu ne mai întrebăm dacă chiar așa și e. Nu aruncăm niciun ochi în viața noastră pentru a verifica dacă nu cumva există o corelație între lucrurile pe care le experimentăm ca evenimente și bolile de care suferim.

Nu ne atrag atenția apele tulburi din noi și din jur. Nu ne atrag atenția situațiile neobișnuite, lipsa acomodării cu ele, sistemele de valori impuse de alții care, nu-i așa, ne cam stau un pic parcă în… gât. Nu ne întrebăm de unde reacția asta a corpului de a se… înfunda, spre exemplu. De a se retrage un pic. Măcar așa, vreme de două, trei săptămâni. Nu ne intrigă stările febrile și inflamațiile, aprinse parcă exact ca un foc la benzină… din pricina tensiunilor și a exploziilor nervoase. Nu. Nu ne gândim la uscăciunea căilor respiratorii, la răgușeli și la dureri de cap ca la o lipsă a esenței deciziilor noastre… ca la o lipsă a… încrederii în sine. Nu, nu. Noi nu șovăim când dăm din colț în colț prin viață. Nu avem rezistența scăzută la agresiunile întâmpinate în noi și în jur. Nu, nu ne confruntăm cu neînțelegeri cu noi și cu cei din jur. Nu ne-am rătăcit de calea spre evoluție. Trăim fix după propriile sisteme de valori, avem niște tipare mentale de stă mâța-n coadă, nu, nu suntem acaparați de superstiții și obiceiuri bătrânesti și absurde. Nu. Suntem educați spiritual, suntem cei mai deschiși când vine vorba de schimbare și am depășit de mult vechiul și pe toate ale lui.

Siiigur că da…! De-aia mucim și behăim la prima bătaie de vânt. Că ne-a tras curentul, că doar noi emoțional stăm bine, vremea-i aia care nu prea ne dă pace.

Pe naiba… De fapt, sistemul nostru imunitar este oglinda gândurilor și stării noastre interioare. Și, când avem prea multe cu care ne tot luăm în coarne, corpul bate în retragere. Își cere liniștea. Ne pune la pat, poate, poate ne ridicăm de-acolo, după o vreme, cu o altă gândire, cu o altă mentalitate.

Boala este modalitatea prin care corpul nostru ne spune că facem ceva cum nu ar trebui făcut și ne forțează cumva să tragem un pic pe dreapta, înainte de a fi totuși prea târziu. Ne împinge către a ne relaxa, către a intra în legătură directă cu sinele nostru pentru a avea o discuție clară, curată. Ne ajută să ne dăm seama care experiențe ne-au făcut să… înghețăm… să nu mai emanăm căldură din interior. Ne dă timp să reușim să adoptăm gândiri și comportamente noi, benefice.

Boala ne e prietenă, nu dușmancă… atâta vreme cât conștientizăm de ce apare în viața noastră.

Lasă un răspuns