Punem mai mare preț pe-un ambalaj, decât pe-un suflet

La câini mă refer astăzi, deși aplicăm treaba asta cu ambalajul mai important decât conținutul și-n altele. Dar astăzi zic despre câini.

Sunt umflată de nervi și de plâns. Pentru a nu știu câta oară în viața asta din același motiv. Câinii fără stăpân. Că da, noi suntem “stăpânii” și ei niște animale care nu se încadrează la alea “de companie”. Pentru că nu au limba mov, pentru că nu au blănița pufoasă și creață, pentru că nu încap în poșetuță sau într-un cadouaș sub brăduțul de Crăciun, pentru că nu merg la coafor să-și vopsească codița roz și n-au nici clămițe prinse la urechiușe… pentru că au cerut prea multă atenție atunci când au avut o casă, pentru că au ros papuci și au săpat pământul de la flori, pentru că lătrau mult noaptea, pentru că băleau pe covorul ăla bun… pentru că au mușcat atunci când au ajuns la capătul răbdării cu trasul de urechi și cu apucatul de piele așa, “în joacă”. Ba unii nici n-au apucat să afle ce-i aia casă. Pentru că s-au născut direct pe stradă. Și de, pe stradă câinii n-au prețuri de zeci de milioane. Și n-au nici părinți campioni și nici sângele albastru.

Câinii de pe stradă, ăștia fără ‘stăpân”, știu doar să alerge după mașini și să muște. Și mai sunt și urâți, pe deasupra. Care fără un picior, care fără o ureche, care plin de cicatrici… de la bătăile alea în haită pe care le trag ei noaptea, atunci când noi încercăm să dormim linișțiți, la căldură, în casele noastre, dar nu putem de lătrăturile lor. Câinii de pe stradă mușcă, nu se încurcă. Omoară oameni. Unii mai și aleargă ca niște proști pe mijlocul șoselelor și mai nimeresc în câte-o mașină în mers pe care-o îndoaie. Tablă de îndreptat… alți bani, altă distracție.

Mi-e silă. Îmi vine să urlu. Iar. Pentru că, în seara asta, pe o nenorocită de ninsoare cu gheață, la o temperatură de minus câteva grade, pe un vânt de-ți taie respirația și pielea feței, am întâlnit pe trecerea de pietoni un câine de-ăsta fără “stăpân”, mic de-un cot, cu țurțuri atârnându-i de blană, care abia mai putea să meargă de frig. S-ar fi grăbit să traverseze, pentru că veneau mașini, dar nu mai avea putere. Prima reacție a fost să întorc capul în partea opusă și să mă prefac că n-am văzut, pentru că știu că, dacă petrec mai mult de trei secunde într-o astfel de situație, sunt mâncată. Nu mai sunt bună de nimic. Pentru că neputința mă omoară. Mă face din om neom. N-am unde să-l iau, nu că stau încă în apartament, dar în apartamentul ăla îl am și pe-al meu bătrân luat tot de pe stradă în urmă cu vreo doișpe ani și el nu prea se pupă cu alți câini. Și nu-s nici vreo avută să îi strâng pe toți și să-i fac boieri la casele lor pe vreo moșie, n-am nici prieteni la care să sun cu siguranța că găsesc un loc și pentru un ochios de-ăsta amărât, n-am, n-am, n-am. Și mor că n-am. Dar nu pot să mă abțin… Nu pot! N-am putut să mă abțin nici în seara asta. Am încetinit și eu lângă el și-am mers în ritmul lui, că pe mine n-aveau cum să se urce ăia cu mășinile. Și-a trecut. Bun. Și-apoi ce? Eu mă duc acasă la bătrânul meu, dar cu el cum rămâne? El bătrânul cui va fi…?

Și de ce trebuie să fie așa? De ce trebuie noi să fim așa? Fără suflet?!? De ce ne hrănim egoul ăsta idiot cu o rasă și cu un preț pus în vitrină pe ea, în loc să ne bucurăm împreună cu toate sufletele astea de viața pe care deja o avem? De ce ne încântă doar lucrurile de suprafață? De ce doar bani, fală și iar bani? De ce nu gândim un pic mai mult de-atât? De ce nu ne întrebăm mai niciodată… “De ce?”??!

De ce înmulțim câinii în canise, când e plină strada? De ce încurajăm rasele inventate peste noapte prin laboratoare, care mai de care mai sofisticate, când ecarisajul încă are loc? Când așa-zisele adăposturi de câini ale statului sunt pline peste capacitățile lor de câini care se mănâncă între ei de foame și de jeguri care-și bagă banii în buzunar lunar pe cârca lor? De ce?!

Da, știu că sunt mulți care spun că sunt răi câinii de pe stradă, că sunt agresivi, că sar la gât, că umblă în haită și atacă. Știu. Și știu și că așa este. Însă nu e vina lor, tot a noastră e. Nu e vină lor că noi suntem educați și ne educăm mai departe copiii cu “nu pune mâna, că mușcă!”, “fugi, dacă vezi că se apropie de tine!”, “ia un băț sau o piatră și dă după ei!” și altele. Nu ei sunt de vină pentru faptul că pe noi ne credem “stăpâni”, iar pe ei niște jucării fără suflet sau, mai rău, o ciorbă bună de pus pe farfurie.

E vina noastră. Că suntem lipsiți de discernământ. Că suntem lipsiți de educație. Și de suflet, mă. N-avem suflet. Sau îl avem, dar doar pentru noi. Pentru noi, buricele pământului.

Pentru noi avem și bani și timp și spațiu. Nouă ne e bine la căldurică în toiul iernii, ne e bine sănătoși și duși la controale periodic, ne e bine cu burta plină și cu ochii beliți seara la televizor.

Lor nu. Că de ce să ne legăm noi la cap fără să ne doară? De ce să ne asumăm responsabilități?

De ce, dacă tot ne considerăm stăpânii lumii, să nu ne și comportăm ca niște adevărați conducători de lumi, responsabili de toți și toate cele care există “sub” noi? De ce? Și până când?!

Lasă un răspuns