Problema azi e că încă ținem pasul cu ieri, nu cu mâine

Noi încă trăim cu gândul la ziua de ieri, nu la cea de mâine. Ne luptăm din răsputeri cu noul, în loc să ne luptăm cu trecutul și cu ezitarea asta care parcă ne curge prin vene de când lumea.

Ne-om face noi planuri, nu zic că nu, dar doar pentru că, în trecut, i-am auzit pe alții cum și le fac și “ce frumos sună!”. Fixăm termene limită peste termene limită, fixăm date în calendar pentru toate cele, dar le întoarcem spatele imediat după ce-am făcut-o și gata, uităm de ele. Că doar ce… până în viitor mai este, trecutul ne arde pe noi acum.

Ne strofocăm, zi de zi, să ne fie mai bine cică, dar ne învârtim printre aceleași vechi obiceiuri. Ne învârtim printre aceleași amânări și scuze. Ne dorim multe, dar nu părăsim nicicum zona de confort. Nu ne apucăm nicicum de o muncă… reală. De un efort real. De… altceva decât răul de până acum. Avem obiective parcă scoase din cărți, însă, dacă noi nu facem ceva pentru ele, sigur nu face nici altcineva pentru noi.

Zicem că nu avem timp. Că “vremurile” ni-l mănâncă pe tot. Suntem prea ocupați cu alții, cu altele, cu clasicul neajuns de care toți ne văităm, dar pe-a cărui sursă nu ne strofocăm prea tare s-o înțelegem. De propriile noastre persoane… mai puțin. Când vine vorba de noi… fie suntem deja perfecți, dar soarta e aia care nu ne ține partea, fie suntem… confuzi și nesiguri, undeva în sinea noastră, și… dacă ne facem de râs? Mai bine păstrăm niște aparențe, dacă mai mult nu se poate, nu?

Mai bine ne uităm către trecut, bându-ne “liniștiți” cafeaua, zi de zi, stând în aceleași situații pe care le urâm atât de mult. Mai bine ne uităm către trecut și poate către alții care au avut, la un moment dat, mai mult curaj decât noi. Mai bine stăm așa, “liniștiți”, sperând că, poate, într-o zi, i se face lui Dumnezeu milă și de noi…

Așa făceam și eu, odată. Și eu gândeam mult, dar făceam prea puțin din ceea ce gândeam. Îmi petreceam timpul oftând la ce aveau alții, oftând la ceea ce aș fi putut și eu avea, “dacă…”, fără să și fac ceva însă. Până când mi-am dat seama că doar conceptul nu-mi va face viața mai frumoasă. Simpla mea gândire bine pusă la punct nu avea să schimbe ceva în mersul meu înainte.

Intenția poate fi ea, într-adevăr, un lucru minunat, însă tot fără valoare, dacă nu este urmată și de fapte.

Da, știu. Și eu am rămas fără prieteni. Știu. Mai toți au plecat din jurul meu, pentru că m-au considerat ciudată, lipsită de realism, inconștientă chiar. Îmi spuneau că eu nu mă gândesc deloc la “ziua de mâine”. O, ba da, și încă în ce hal mă gândeam! Tocmai de-asta am și ales să și fac, nu doar să dau din gură, cum prea bine obișnuiam. Pentru că degeaba dădeam eu din gură planuri peste planuri, dacă rezultatele nu-și găseau locul la mine.

Da, am fost luată în râs, arătată cu degetul, ironizată. Chiar și de persoanele la care mă așteptăm cel mai puțin. Le citeam în ochi uneori ironia, alteori chiar și mila. “Săraca… asta e de pe altă planetă…”.

De ce? Că am vrut să fac ceva. Că am vrut să… fac ceva..! Că am vrut să nu mai aștept după și de la alții mereu. Că am vrut să nu mai fiu nevoită să țin capul plecat în fața nedreptății. Că am vrut ca fericirea mea să nu mai depindă de dispoziția altora.

Cel mai mare obstacol? Propria-mi lene. Primul pas a fost cel mai aproape de imposibil. Să încep. Să-mi ridic fundul din zona de confort și să-mi impun ca… “de astăzi, gata, altceva!”. Să înțeleg că a-mi imagina doar starea de bine nu egala o stare de bine și în realitate.

Unde m-am împiedicat, la început? Voiam să le fac pe toate odată, să le am gata pe toate odată, să știu tot ce urmează să se întâmple, cum, când. Controlul. Obsesia de control. Însă, ulterior, am înțeles că tot ce pot face este să folosesc ceea ce sunt și ceea ce am, la un moment anume, fără să mă sperii de faptul că nu cunosc întotdeauna ceea ce urmează.

Am învățat ce-i aia încredere. Pe cea în mine, după ce am învățat-o pe cea în Dumnezeu. Da, am învățat să cred în Dumnezeu, chiar dacă nu-l vedeam și chiar dacă nu mi-l demonstrase nimeni și nimic niciodată. El mi-a arătat că, oricât de neputincioasă și oricât de lipsită de posibilități m-aș considera eu, din “neant” apar întotdeauna soluții, odată ce sunt în mijlocul acțiunii și am nevoie de ele. Am învățat că am tot ceea ce-mi trebuie pentru a reuși să realizez ceea ce visez. Și mai mult decât ceea ce visez chiar.

Am riscat? Da. Am pierdut? Nimic. Am progresat. Am căzut ieri, azi m-am ridicat, pentru ca mâine să port o cărămidă în plus la mansardă.

S-au terminat piedicile? Ba bine că nu… Încă sunt în construcții. Și probabil nu mă voi opri niciodată din ele. Pentru că lucrurile nu întâmplă într-o săptămână, o lună, un an. Nici măcar într-o viață… Lucrurile se întâmplă într-o întreagă existență. Dacă le facem să se întâmple, nu dacă așteptăm să le facă alții să se întâmple și pentru noi.

Timp perfect, moment potrivit… astea-s niște vrăjeli. ‘Acum’ e momentul pentru orice ne dorim de la viață. Și ‘acum’ trebuie să aibă alături și acțiunea, nu doar gândul. Pentru ca ‘ieri’ să nu ne mai țină legați de picioare. Și pentru ca ‘mâine’ să înceapă să aibă, în sfârșit, loc.

Lasă un răspuns