Prieteni și la întuneric și la lumină

Deși… cred că lumină a fost tot timpul el. Asta i-a fost menirea în viață. Să-mi lumineze mie bezna sufletului. Să mă ajute să învăț să pășesc prin viață ca un om mare ce deja eram de ceva vreme, cu vârsta cel puțin.

L-am întâlnit întâmplător, într-un service auto, abandonat. Avea vreo patru, cinci ani. În urmă cu nouă ani și aproape jumătate. A dat roată mașinii în care eram ca să ajungă la mine. Înalt, slab de-i număram toate coastele. Fioros cică. Așa-mi ziceau prietenii care mă însoțeau. Rasă periculoasă, dom’le. Însă s-a uitat atunci în ochii mei cum nu se mai uitase nimeni niciodată. Fără nicio urmă de îndoială, am dat scaunul din dreapta al mașinii cât am putut de în spate și l-am invitat doar cu un semn din mână înăuntru. Fără nicio urmă de îndoială… s-a urcat. Ochi în ochi am mers împreună… acasă.

“Acasă” a fost, de-a lungul anilor, în mai multe case. Mai mici, mai mari, mai întunecate, mai luminoase. Mai pline, mai goale. Mai îndestulate, mai puțin… Dar a fost “acasă” oriunde am fost amândoi. Și am fost amândoi absolut oriunde. Nu, nu mi-a luat glanda, cum mă avertizau “cunoscătorii” când l-am găsit. Nu mi-a ros pereții și nici încălțămintea. Nici măcar când mă întorceam acasă la el după mai bine de doișpe ore de umblat brambura.

Nu m-a mârâit în viața lui. Nici măcar când aș fi meritat poate. Era suficient să mă uit în ochii lui când făceam vreo prostie și-mi venea să intru în pământ. Da, mă certa. Din ochi. Mă certa când veneam băută acasă de prin cluburi, mă certa când mă bucuram la răul altuia, mă certa când iertam fără să stau pe gânduri toți proștii care și-au făcut cărare prin viața mea, mă certa, da. Și o făcea des. Doar din ochi… La început, nici măcar nu observam asta. Însă, cu timpul, pe nesimțite, a reușit cumva să mă educe. A reușit să mă facă să… mă uit mai atent în ochii lui. Când plângeam, ca să înțeleg că el e acolo și că va fi totul bine. Când loveam cu pumnii în pereți, ca să înțeleg că nu-i aia soluția și că mai bine trag aer puternic în piept și mă liniștesc…

M-a salvat. Da, m-a salvat un câine. Fără să vorbească, fără să gesticuleze, fără să tragă de mine. M-a salvat așa… din ochii ăia mari și frumoși ai lui. De fiecare dată când îmi ajungea cuțitul la os și ziceam, în disperarea mea, că mă duc să sar în fața unui tren… mă împiedicam de privirea lui. Mă întreba mereu “Eu cui rămân?”… iar eu atunci mai învârteam o dată cheia în ușă ca să fiu sigură că nu plec și mă băgam lângă el. În patul lui. Că de-al meu mi-era silă. Era întunecat și rece. Al lui nu. Al lui era mic și călduros mereu. Ca “acasă”.

L-am ignorat mult. Se întâmpla de multe ori să rămână și fără apă în castron. Atunci nu mă certa. Se bucura, în schimb, că, în sfârșit, am ajuns acasă. Că-l frec și pe el de două ori sub bărbie și că mă vede acolo, sub nasul lui, în siguranță.

Mi-a luat ceva vreme să înțeleg. Să cresc. Să mă maturizez. Să mă îngrijesc, să îl îngrijesc și pe el. Să mă hrănesc sănătos, să-l hrănesc și pe el sănătos. Să fiu organizată, să îi respect și lui programul. Să dorm suficient și la ore rezonabile… ca să fie totul bine. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg că… nu carcasa decide existența unui suflet. Mie nu un câine mi-a fost tată, mamă, soră, frate, înger, Dumnezeu și tot în tot timpul ăsta, ci un suflet întrupat în câine.

Da, și animalele au suflet. Și animalele gândesc. Și animalele simt. Și animalele iau decizii. Și ele au familii la care țin. M-a învățat el asta. Pe nesimțite, așa… nici nu știu când.

Nu știu când am ajuns de la “Șezi!” și “Treci la locul tău!” la “Mă, ia zi, pe unde mai mergem acum?”, întrebare pe care i-o puneam la fiecare intersecție în care ajungeam când ne plimbam, întrebare la care îmi răspundea uitându-se în ochii mei, apoi uitându-se pe fiecare stradă care pleca din intersecția aia și plecând pe care dintre ele aveau cracii lui chef. Ore în șir ajunsesem să ne plimbăm. De la cele cinșpe minute, cu indulgență cinșpe, din primii noștri ani petrecuți împreună.

Nu, n-a cerut el să-l iau acasă și să am grijă de el. Eu i-am cerut lui să vină acasă și să aibă grijă de mine, deși atunci n-am știut asta.

Și-a avut. Ca de ochii lui din cap. Până acum o săptămână… Până acum o săptămână a avut grijă de mine… sub forma aia a lui de câine periculos. M-a văzut mare și tare și gata, a zis că pot și singură de-aici înainte.

S-o mai întoarce, nu s-o mai întoarce, nu știu. Sufletele noastre știu ele mai bine dacă mai au sau nu timp de petrecut împreună. Cert e că de iubit mă iubește în continuare. Azi am fost să… nu știu să ce. Să văd pământul unde l-am îngropat. Și mi-a făcut cărare de flori de nu-mă-uita. În mijlocul pustietății. Ca nu cumva să-l uit…

Nu te uită mami câte zile-o avea, înger…!

2 Comments

Lasă un răspuns