Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri

Şi anume greu. Sau poate niciodată. Păi de ce să iertăm când ni s-a făcut atât de mult rău? De ce să iertăm dacă nu merită iertaţi? De ce să iertăm când putem să ne hrănim cu speranţa că există karma care ne răzbună?

Da… asta cu “Vive la Karma!” mi se pare uneori de râsul curcilor. Ultima modă în răzbunare a oamenilor. Cea mai cu mănuşi armă de ultimul răcnet. Cea mai şmecheră scuză folosită în zilele noastre… “Lasă că are karma grijă şi de tine!”. Deşi karma asta, săraca, nu e niciun cuţit învârtit adânc în rana celor care primesc cele meritate sau mai ştiu eu ce cruditate sperată de unii. Karma e doar… o acţiune cursivă, o lege logică şi clar argumentată. E ca atunci când mergem la magazin şi vrem să luăm ceva de acolo. Plătim, primim. Nu plătim, nu primim. Aşa şi karma. Vrem să avansăm un pic faţă de unde ne aflăm? Păi trebuie să achităm nişte chestii. Să acoperim nişte diferenţe şi lipsuri rămase de data trecută. Să compensăm. Să închidem nişte capitole într-un mod cinstit. Să terminăm ce e de terminat pentru a putea merge mai departe. Dar nicidecum karma nu e vreun lunetist aflat pe un pod undeva departe… care ţinteşte frunţile celor “păcătoşi”. E doar un… curs normal al lucrurilor. Valabil pentru toaaată lumea! Adică valabil şi pentru cei care greşesc şi pentru cei faţă de care se greşeşte. E doar o chestiune de calitate a acţiunilor şi reacţiunilor.

Şi m-aş gândi un pic înainte de a afirma că… cel care greşeşte face mai mult rău decât cel care nu iartă ceea ce i s-a greşit. Şi-aş tinde să cred că nu-i deloc aşa. A fi incapabili de iertare este un lucru chiar îngrozitor aş spune. Ranchiuna păstrată în suflet de cei care nu iartă este otravă curată. Gândul că cei care au greşit ar avea cea mai mică şansă de a scăpa nepedepsiţi cauzează o durere cruntă pentru ei.

Şi cum ne mai numim noi astfel curaţi? Când ceea ce ar trebui să fie compasiune şi iubire necondiţionată se transformă într-o luptă? Într-o cursă pentru dreptate? În ură? În această ură care ne arde interiorul şi ne amărăşte şi mai mult? Cum ne mai putem considera noi drepţi când controlul începe să ne fie stăpân? Când furia ia locul iubirii în inima noastră?

Trăim cu sentimentul fals că dreptatea ne va aduce linişte. Că reversul medaliei ne va vindeca rana. O rană care deja face parte din trecut. Un rău care deja a fost făcut. Un rău care are probabil drept sursă alte rele făcute sufletului care ne-a greşit. Un rău pe care noi continuăm să-l cărăm cu noi în prezent, deşi locul lui nu-i aici. Un rău care continuă să fiarbă în noi, deşi focul a fost stins deja.

Speranţa că trecutul poate fi schimbat e doar o amăgire. Trecutul poate fi împăcat, dar nu schimbat. Iar acceptarea e cea care îl împacă. Acceptarea e cea care ne arată că nu distrugerea la schimb pentru distrugere este răspunsul corect, ci reconstruirea celor ce au fost distruse.

Acceptarea şi iertarea nu înseamnă că cei care au greşit sunt absolviţi de vină. Acceptarea şi iertarea nu înseamnă că cei care ne-au greşit trebuie să ne devină cei mai buni prieteni. Nu înseamnă că nedreptatea a învins. Înseamnă că sufletul nostru scapă de o împovărare inutilă.

A nu fi dispuşi să acceptăm, ca mai apoi să iertăm înseamnă a ne face chiar noi un lucru îngrozitor. Mai îngrozitor poate decât răul care ne-a fost făcut de ceilalţi.

O mare lecţie spirituală. Asta e. Aşa cum am mai zis… omul care face rău a simţit sigur rău pe pielea lui la rându-i. Şi va continua astfel atâta vreme cât nu va cunoaşte altă noţiune decât pe cea a răului. Iar noi, neacceptându-i şi neiertându-i… ba mai mult, dorindu-ne pentru ei o răsplată pe măsura faptelor lor… nu facem nimic altceva decât să le dăm curs şi mai mult. Neacceptându-i şi neiertându-i dăm hrană în continuare rănilor adânci din sufletele lor. Îi împingem şi mai mult să facă ceea ce au învăţat. Rău şi numai rău.

Încercarea cu orice preţ de a regla conturile ne urâţeşte. Şi de multe ori nici măcar nu se ajunge la conturi reglate. E doar o pierdere de timp, nervi şi probabil de mulţi oameni cu un potenţial extrem de valoros pentru noi şi pentru omenire.

Avem cu toţii raţiune. Avem cu toţii o anumită capacitate de înţelegere. Trebuie doar să gândim înainte de a reacţiona la ceea ce ni se întâmplă. Trebuie doar să ne oprim preţ de câteva gânduri înainte de a trece la fapte.

De ce fac oamenii rău? Şi noi ce rezolvăm păstrând răul deja făcut mereu în sufletul nostru? Şi cum ne poate împlini pedeapsa lor pentru ceea ce au făcut? Ce vindecă mai mult rănile din noi, pedepsirea celor care ne-au greşit sau conştientizarea surselor răului, acceptarea lor ca suflete nelipsite de greşeli ca şi noi şi iertarea lor… aşa cum ne dorim şi noi să fim iertaţi la rândul nostru atunci când greşim?

Iertarea aşterne… cel puţin o linişte în viaţa noastră… şi poate, într-un caz şi mai fericit, de ce nu, o prietenie pe veci cu încă un suflet vindecat de durerile trecutului lui.

Lasă un răspuns