… precum rugina roade fierul

După cum parcă zicea un filozof despre invidie. Dar e bună şi invidia asta.

În primul rând, eu m-am obişnuit să adun toate alea cu care se aruncă în mine, pentru că-s folositoare de la prima până la ultima… la construcţia fundaţiei mele. Fie le iau drept material brut şi le transform în pavaj la drumul pe care merg crăcişorii mei lungi, fie le iau drept lecţii neînvăţate de mine încă, descoperite, pe rând, în interacţiunile astea… unele aparent neplăcute… şi le transform în pavaj la drumul pe care merge sufletul meu.

În al doilea rând… am un soare luminos şi frumos pe strada mea, da, dar nu-i neapărat unul uşor. Faptul că-l am de dimineaţă până seara acolo prezent implică şi nişte ore de vârf, când el arde ca naiba. Cui zice de mine că-s şmecheră de-aia de neatins pentru rele… i-aş ceda locul meu, să simtă aici adevărată şmecherie. Pentru că orele astea de vârf, mai bine zis noile încercări întâmpinate în viaţa mea, de la nivel la nivel, nu reprezintă deloc o zonă de confort. Oricum nici nu-mi mai plac mie zonele de confort de ceva ani. Pentru că în zonele de confort e linişte, dar e o linişte de-aia degeaba aşa. În zonele de confort nu se întâmplă nimic. Nu creşte nimic. Nu se mişcă nimic. Şi eu prefer arşiţa, că metode de protecţie am şi-mi mai fac şi îmi place şi să mă… călesc un pic.

Când alegem zonele de confort, alegem să cam zicem stop. Noi ne oprim aici, ne ajunge ce avem, suntem mulţumiţi cu ce suntem. Şi cam staţionăm în calea vieţii. Eu, nici dacă am vrut, n-am putut să fac asta. Pentru că sentimente incomode m-au cuprins mai mereu când am încercat. Disconfortul interior m-a determinat, vrând, nevrând, să fac măcar un pas înainte. Apoi încă unul. Mai în scârbă, mai în serios. Până am văzut că se întâmplă nişte lucruri. Că se schimbă nişte treburi. Şi-am început să fac paşi din ce în ce mai mulţi, în speranţa că, la un moment dat, va veni şi momentul ăla potrivit să… mă opresc. Am păşit cu încrederea că, la un moment dat, voi ajunge la adevărata zonă de confort, aia în care sentimentele neplăcute mă abandonează şi mă îmbrăţişează alea de durere în paişpe.

Senzaţia de direcţie bună m-a făcut să cred că e ce trebuie. Că într-acolo mă îndrept. Că zona de confort e a mea şi abia mă aşteaptă. Aveam răspuns după răspuns, bifă după bifă. Confirmări una după alta. Cumva, cu timpul, am început chiar să am şi simţul responsabilităţii, străin mie până atunci. Încă un semn că eram acolo, aproape. Dar, odată cu simţul ăsta al responsabilităţii, a venit şi un sentiment de greutate. Eu responsabilă deveneam eu singura care putea fi trasă la răspundere pentru toate acţiunile mele. Voiam vise împlinite? Făceam chestii pentru ele? Trăgeam şi ponoasele. Pentru că făceam pentru visele mele chestii de-alea… cu orice preţ. Tăiam şi spânzuram, frustrată din cale afară şi un pic scăpată din lanţuri fiind pe vremea aia. Asta până când am învăţat să îmi împlinesc visele făcând chestii pozitive, constructive, nu cauzatoare de belele mai mari decât alea de le-aveam deja oricum.

După responsabilitate, a intervenit şi frica. Păi când toate erau acum în cârca mea, alegerile deveniseră şi ele cu şi mai mari semne de întrebare. Reuşeam oare aşa? Sau altfel? Sau mai bine deloc? Mă împiedica un pic ideea de schimbare. Eu o voiam, dar ea mă speria ca naiba. Gândul la “altfel” se transforma în groază şi panică. Exact ce zic… zona de confort, bat-o vina! Şi mai veneau şi alţii care îmi expuneau cele mai sumbre şi urâte posibilităţi pentru ce aveam eu în plan să fac. “Aaaoleu, dar cutare a făcut şi-a păţit aia şi-apoi a crăpat, în cele din urmă!”, “Aaaaoleu, dar a mai încercat cineva şi nu e bine, în viaţă trebuie să te mulţumeşti cu ce ai, că, dacă nu, uite ce ţi se întâmplă!”, etc., etc., etc.. Şi-am zis “Da, bă, ia să mă gândesc eu mai bine, că oamenii ăştia nu zic rău.”. Că na, îmi suna real ce ziceau ei. Şi, în ciuda planurilor mele bine puse la punct, parcă nu era cazul sau parcă poate nu era momentul. Şi săptămânile zburau la balamuc. Până am observat că săptămânile astea se transformă în luni, apoi în ani şi eu nu fac nimic. Petreceam fiecare an nou, o melancolică din fire fiind, plângând ca o proastă şi întrebându-mă la miezul nopţii, când toată lumea se pupa şi se lua în braţe… “Eu ce naiba am făcut cu viaţa mea şi anul ăsta?”. Şi plângeam toată noaptea, în sinea mea, pentru că răspunsul era scurt şi sec… “Nimic!”.

Nu ştiu exact ce anume m-a determinat să nu mai aştept următorul an nou şi să încep să mă întreb despre mine mai des. Am început să mă întreb o dată la şase luni, apoi lunar, apoi săptămânal, iar astăzi zilnic. Diferenţa între atunci şi acum este acţiunea. Nu ştiu în care moment… că oricum eu nu cred că schimbările stau în momente, ci în perioade şi asimilări de lucruri care ni se întâmplă… m-am scutit de zona de confort. Am pus picioru-n propriul prag şi mi-am zis “Tu în casă nu mai calci!”.

Am încetat atunci să mai asimilez cuvinte şi acţiuni dureroase şi negative din mine şi din jur. Am încetat să diger forţat superficialitatea, moda, medicina, manipulările, banii murdari, gunoiul, ipocriziile şi făţarniciile. Am încetat să mai consider societatea mamă. Am încetat să mai consider lumea modernă evoluţie. Am încetat să visez la cai verzi pe pereţi. Şi-am început să visez la adevăr. Am început să asimilez însemnătatea zicalei “după faptă şi răsplată”. Am început să analizez lucrurile simple, văzute, dar nebăgate în seamă. Am început să mă distanţez astfel, din ce în ce mai mult, de zona aia “adevărată” de confort la care visam să ajung. Pentru că am înţeles că ea nu există. Am înţeles că în mine însămi am de găsit confortul. Zi de zi, pas cu pas, lecţie după lecţie. Am înţeles că evoluţia nu înseamnă o uşurare faptică, ci una sufletească. Am înţeles că, pe cât de atotştiutoare mă dădeam eu înainte, pe-atât de puţine lucruri cunosc, din toate câte sunt.

Am înţeles că trebuie să… învăţ. Să nu încetez să învăţ. Să accept oamenii care încă sunt cum eram şi eu înainte sau mai rău… şi să ii iau drept exemplu de “Da, se poate mai mult!” pe cei care sunt mai bine decât sunt eu acum. Să accept că reprezint doar o piesă mică, mică dintr-un puzzle enorm şi că realizările mele nu fac tot, dar fac ceva şi nu trebuie să mă opresc nicicum. Să accept că orice relaţie există în baza unei conexiuni anume şi că, dacă asta nu există, e cazul să tai de pe listă şi să merg mai departe.

Şi-apoi am început să mă bucur mai mult. În special de singurătate. Pentru că, în singurătate, grijile şi neliniştile vieţii se duc acolo unde trebuie, nu în ceilalţi din jurul nostru, împovărându-i şi pe ei cu ceva ce oricum nu le aparţine. Am început să mă bucur şi de contradicţii. Pentru că ele mă motivează cel mai mult. Am început să văd chiar şi lipsurile ca pe nişte avantaje. Pentru că-n ele am spaţiu mult unde să-mi manifest talentul. Menirea.

Am început, în sfârşit, să mă bucur de schimbare. De risc. De tot ce nu cunosc. De tot ce vine bun, dar, mai ales, de tot ce vine rău. Pentru că perfectul nu e pentru lumea asta. Cine crede că, într-o bună zi, va fi perfect, mai are de aflat una, alta. Viaţa asta eu zic că are potenţial de 99% perfecţiune. Şi mai zic că restul de 1% e pasul pentru trecerea dincolo. Pentru când tatăl ne cheamă acasă. Dar aici… zic că nimeni nu-i perfect.

Lasă un răspuns